Câteva note despre fundamentalismul religios

Mirel Banica 01.03.2011

De același autor

Mărturisesc deschis faptul că doream de multă vreme să scriu despre fundamentalismul religios, în general, şi formele sale particulare de expresie în spaţiul ortodox, în particular. În numărul 51 din decembrie 2010 al revistei 22, am publicat un fel de „reportaj“ scris după ce am participat la pelerinajul ad-hoc de la Mănăstirea Prislop, judeţul Hunedoara, acolo unde se găseşte mormântul părintelui Arsenie Boca. Pe adresa redacţiei au sosit mai multe scrisori, ca reacţie la cele scrise. Unele dintre ele au fost şi publicate în revistă. Cea mai mare parte a acestora sunt redactate într-un limbaj decent, dar „cu nervi şi dezamăgire cruntă“, după cum o spune unul dintre autorii anonimi. Ele, reacţiile cititorilor, au constituit impulsul şi, pe undeva, materia primă care a stat la baza rândurilor următoare. Iată de ce le mulţumesc, chiar dacă lectura anumitor pasaje a fost un exerciţiu dificil.

Este dificil, dacă nu aproape imposibil, să defineşti fundamentalismul. În primul rând, trebuie spus că termenul a căpătat o încărcătură negativă, are o „presă proastă“, dacă îmi este permisă această expresie, uneori pe nedrept, ceea ce face utilizarea lui problematică. Este un cuvânt cald ca o castană abia scoasă din foc, dar nici nu avem un altul mai bun la îndemâ­nă pentru a-l înlocui. Ne asumăm aşadar riscul de a-l utiliza. Nu putem defini exact fundamentalismul, ce-i drept, dar măcar putem încerca să-i construim o imagine din bucăţi, ca pe un puzzle. Contrar definiţiilor aseptice, de dicţionar (fundamentalismul este un produs al protestantismului american de final de secol XIX opus liberalismului teologic care lua o prea mare extindere în Biserică şi interpretarea Bibliei etc.), fundamentalismul, ca stare de spirit, este vechi de când lumea. Creştinii, evreii şi musulmanii au dezvoltat diverse forme de credinţă militantă, cu scopul declarat de a (re)aduce religia din conul de umbră sau uitare în care ea se găsea din cauza gustului de moment al zilei (rădăcinile adânci ale termenului secularizare vin de fapt din latină şi semnifică dorinţa de a trăi după moda zilei). După unii autori contemporani care s-au ocupat intens de subiect, fundamentalismul n-ar fi decât „o radicală reconstrucţie şi redistribuire a tradiţiei religioase în scopuri nu totdeauna religioase“ (Steve Bruce).

Fundamentalismul nu este, aşa cum multe persoane ar dori să creadă, un arhaism deplasat, apanajul unor indivizi neadaptabili sau o întoarcere nostalgică către un trecut idealizat şi idealizant. Nu este vorba de aşa ceva; fundamentalismele, atât de diverse ca formă, conţinut şi mijloace de exprimare, sunt şi vechi şi moderne, în acelaşi timp, vremurile pe care le traversăm nefăcând altceva decât să le dea un plus de vizibilitate şi de virulenţă. Fundamentalismele constituie o mare provocare nu doar la adresa „simţului comun“ al fiecăruia dintre noi, ci şi pentru ansamblul ştiinţelor sociale (în primul rând sociologia religiilor), dar şi a teologiei. Întrebarea de bază este de ce indivizi extrem de diferiţi ca vârstă, pregătire profesională, clasă etc. aderă la idei intransigente, absolutiste chiar, în sânul unor societăţi care cel puţin din punct de vedere teoretic îşi fondează legitimitatea pe capacitatea de a armoniza religia cu drepturile individuale? Adoptarea acestui set de principii şi credinţe, uneori foarte stricte, intră oare întotdeauna în conflict cu o societate democratică sau există modalităţi de acomodare reciprocă?

Lucrurile se complică oarecum atunci când vine vorba de creştinismul ortodox. Putem afirma că ortodoxia întreagă (ca expresie a creştinismului răsăritean definit în urma Schismei de la 1054) este „fundamentalistă“ prin încrâncenarea istorică cu care şi-a apărat identitatea în condiţii istorice foarte dificile. În cadrul acesteia, accesul la adevărul credinţei şi sarcina de a-i perpetua memoria religioasă a fost dintotdeauna rezervat unor „interpreţi privilegiaţi“, recrutaţi cel mai adesea dintre marii duhovnici, excepţional înzestraţi. Ei au avut dintotdeauna o autoritate solidă în cadrul Bisericii, nu numai în probleme strict teologice şi doctrinare, ci şi în chestiuni de societate, faimoasa „simfonie bizantină“ având şi ea poate un cuvânt (important) de spus în această ecuaţie. Modernitatea secolului nostru a dezechilibrat balanţa, în sensul că aceşti mari duhovnici au devenit bun de consum media, numeroase grupuri fundamentaliste legitimându-se direct sau indirect prin intermediul lor.

Istoria fundamentalismului militant arată că politica uitării nu funcţionează întotdeauna; un fenomen nu dispare de la sine doar pentru că societatea îl ignoră. Ne referim la încâlcita poveste a legăturilor care au existat între Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Legionară în anii ´30, misterul lor fiind încă prezent. Un lucru este însă clar: acea perioadă tulbure din istoria noastră naţională a arătat foarte clar că orice tentativă de a suprima violenţa prin violenţă (a se vedea politica păguboasă şi represaliile sângeroase ale Regelui Carol al II-lea împotriva Mişcării Legionare) nu duc la altceva decât la o radicalizare încă şi mai mare a fundamentalismelor. O a doua problemă, să-i spunem „memorială“, a ortodoxiei ţine de mâna lungă a comunismului. Acum douăzeci de ani, acesta se prăbuşea fără glorie, lăsând în urmă o ideologie în care propaganda atee transmitea ca mesaj sfârşitul lent, dar sigur al religiei, practica religioasă fiind atent ţinută sub control în schimbul tăcerii BOR (recent, am putut viziona la TVR imagini de arhivă, un pelerinaj de prin anii ´60, cu credincioşi care se îndreptau către racla aflată în exteriorul unei catedrale trecând pe sub o pancartă pe care scria mare „Trăiască Republica Populară Română!“). Visul deturnat al lui Marx, cum că, odată depăşită grija pentru asigurarea nevoilor materiale, care se află la baza „alienării omului“, acesta se va elibera de iluziile religioase şi de „opiul“ care-i dă o viziune fatalistă despre lume, ei bine, acest vis nu s-a realizat. Sentimentul religios al românilor nu numai că a supravieţuit, ba, mai mult, a făcut în ultimii ani un puternic salt înainte, dacă ar fi să credem diversele sondaje care măsoară „valorile românilor“. Dincolo de sentimentele şi simpatiile ortodoxe exprimate emoţional, la foc automat, în faţa chestionarului sociologic, peisajul religios al României este unul divers şi extrem de fragmentat, atât din punct de vedere al practicii religioase (să nu uităm faptul că se confundă adesea ortodoxia cu ortopraxia), cât şi al activismului religios. La fel ca şi în Occident, s-a produs o ruptură masivă în corpul social: pe de o parte, cei care sunt indiferenţi faţă de religie, ca să nu spunem de-a dreptul agresivi (a se vedea cazul diverselor organizaţii bio-eco sau minorităţi sexuale, anticlericale prin definiţie), iar la polul opus, cei care fac din religie unicul criteriu de organizare a vieţii private. Ca simplă ipoteză de lucru, aş mai adăuga faptul că ambele părţi contribuie, fiecare în felul său, la extinderea modernităţii radicale, secularizante, ca reacţie la restricţiile şi utopia religioasă sau la virulenţa antireligioasă, amintind de perioada comunistă pe care ne străduim să o „memorializăm“ din mers.

Orice mişcare fundamentalistă este o reacţie la problemele lumii în care trăim, un subiect imens. După 11 septembrie, a ocupat paginile a zeci de docte analize academice. Cu toate acestea, este greu de explicat raţional, dincolo de lumea închisă a colocviilor şi congreselor, că societatea modernă, cea în care trăim, nu mai dispune de mecanisme fiabile de explicare a suferinţei şi nedreptăţii, a inegalităţilor de tot soiul şi numai abordarea sau interpretarea de tip fundamentalist poate oferi soluţii. Astăzi, mai mult ca oricând, nimeni nu mai crede pe nimeni, iar individualismul pare să fi învins la scara întregii planete, mascat de acţiuni ipocrite de tip CSR (Corporate Social Responsability) ale marilor corporaţii multinaţionale, care se fac că salvează planeta, dar de fapt fac tot ce le stă în putinţă pentru a „unge“, cu orice preţ, motorul economiei globale, inclusiv cu deturnarea în scopuri comerciale a noilor tendinţe ecologice reale.

În cazul societăţilor postcomuniste, cum este şi cea din România, problema aceasta devine parcă şi mai complicată; pe de o parte, suferinţa şi nedreptatea socială au explodat după 1989, iar, pe de altă parte, înainte de această dată, unii dintre noi chiar au cunoscut forme reale de solidaritate şi protecţie socială organizate de către stat, chiar dacă incomplete, defectuoase, prost aplicate, dispărute astăzi cu desăvârşire sub tăvălugul neoliberal care a devenit noua religie economică a societăţii noastre. Asistăm la un paradox, încă unul: fundamentaliştii ortodocşi îşi construiesc o parte din discurs pe critica sistemului egalitar din comunism, pe represiunea pe care acesta a exercitat-o (a se vedea fenomenul, în plină desfăşurare, al fabricării Sfinţilor Închisorilor, în care dificultatea interpretării teologice a suferinţei şi martiriului, reală, dureroasă, se împleteşte cu le travail de mémoire – munca memoriei, munca cu memoria, incompletă, a fascismului românesc al anilor ´30). În acelaşi timp, ei culeg de o manieră simbolică fructele nemulţumirii cauzate de o schimbare prea bruscă, de la un sistem totalitar represiv, în care, paradoxal, religia era mai protejată de mecanismul destructiv al secularizării decât este astăzi. Se protestează împotriva influenţei Occidentului (iar gândul nu poate să nu se ducă la mai vechea tensiune istorică din România între tradiţionalismul care respinge Occidentul, perceput ca „străin neamului nostru“, şi adepţii modernizării cu orice preţ, prea bruşte şi violente), a pierderii substanţei comunitare (regăsită punctual în pelerinaje impresionante de felul celui de la Mănăstirea Prislop), a triumfului consumismului ieftin şi a trivialităţii media generalizate, la toate nivelurile. Derutaţi şi dezamăgiţi de schimbările din societate, îngrijoraţi de avansul tehnologic (faimoasa polemică a cip-urilor, printre altele), cei pe care îi putem numi „fundamentalişti“ se găsesc atât în căutarea unor valori-refugiu, dar şi a unor căi de propovăduire eficientă a propriului mesaj.

Este vorba, evident, de Internet. Şi cum mass-media „oficiale“ le refuză (pentru moment!) accesul la antenă, folosesc canalul gratuit de comunicare al mediului virtual. Pentru a încheia ideea acestui paragraf, mai trebuie spus că, pentru toate religiile, perioadele de criză, schimbare socială accelerată sau de transformări economice anarhice sunt propice la o întoarcere radicală către trecut, la un ataşament vizibil la simbolurile şi principiile de bază. Ortodoxia, în integralitatea ei răsăriteană şi atonită, nu face nici ea excepţie, din acest punct de vedere.

Fundamentaliştii ortodocşi se opun modernităţii teologice cu argumente „tehnice“ împrumutate din arsenalul comunicaţional al fundamentaliştilor protestanţi americani (pe care, în treacăt fie spus, îi detestă profund, în numele respingerii „ecumenismului“), dar nu se jenează să utilizeze Internetul, cel mai avansat mijloc de comunicare, pentru a-şi transmite mesajul. Expresia blogosfera ortodoxă a intrat deja în limbajul curent. Compusă dintr-un amalgam de site-uri, bloguri, forumuri de discuţie sau platforme audio-video, ea ilustrează în cel mai înalt grad că tehnologia este criticată, dar nu există nicio reţinere în a alege şi utiliza în folosul propriu acest instrument avansat de comunicare al modernităţii. Am mai scris despre faptul că, în acest moment, ortodoxia românească duce lipsă de o voce autorizată şi unanim recunoscută care să facă analiza acestor noi moduri de comunicare a mesajului religios. Pentru moment, nu avem decât puerile tentative de explicare şi „domesticire“ a utilizării Internetului, venite tocmai din partea extremiştilor, şi nimic din partea Bisericii. Unde ne sunt Teologii, cu o necesară majusculă?

Rezultatul acestui război nevăzut (la propriu şi la figurat! – de altfel, unul dintre cele mai active site-uri poartă acest nume) constă într-o teribilă erodare a autorităţii Bisericii şi o extraordinară presiune asupra unor ţinte uşor reperabile şi uşor identificabile, după regulile clasice ale propagandei. Numai că ele, „victimele“, nu au ocazia nici să se apere, nici să intre în dialog. Pe Internet, prezumţia de nevinovăţie nu există, comunicarea este unidirecţională. Rivalitatea şi conflictele din viaţa reală par să se fi mutat în spaţiul virtual, virulenţa extremă de pe Internet fiind una dintre caracteristicile cele mai vizibile ale fundamentalismului ortodox.

Fundamentalismul sau, mai bine spus, o atitudine fundamentalistă are şi o parte pozitivă reală, oricât ar părea de paradoxală afirmaţia la prima vedere. Multe dintre problemele ridicate de către aceştia sunt reale, relevante pentru starea de oboseală şi proastă funcţionare a societăţilor noastre: pierderea unităţii familiei, asaltul pornografiei, tendinţa de a anihila viaţa privată şi intimitatea, impusă de lupta împotriva teroriştilor, pierderea reperelor morale şi asaltul mediocrităţii televizuale, subjugată definitiv de căutarea frenetică a efectului de real (R. Barthes) care a distrus efectiv comunicarea media. Întrebările lor sunt adesea materializarea temerilor noastre, chiar dacă nu putem fi întotdeauna de acord cu pseudosoluţiile găsite (a se vedea, de exemplu, maniera în care au fost pedepsiţi simbolic purtătorii „actelor cu cip“ în unele mănăstiri din Moldova). Dincolo de polemici şi tensiuni, fondul problemei există: progresul tehnologic dă naştere unei populaţii supravegheate şi monitorizate electronic. Cei pe care-i numim „fundamentalişti“ fixează adesea un diagnostic pertinent şi necruţător stării de sănătate a societăţilor în care trăim şi evoluţiei acestora.

Putem vorbi de (despre) un „viitor“ al fundamentalismului ortodox, de (despre) o evoluţie a acestuia? După cum am încercat să sugerăm şi în rândurile de mai sus, a gândi fundamentalismul presupune un efort susţinut de a sustrage acest termen-capcană instrumentalizării sale polemice din spaţiul public, înconjurat de un amalgam de idei şi judecăţi emoţionale. Ortodoxia românească contribuie în acest moment la procesul de menţinere a identităţii naţionale, poate chiar mai mult decât în urmă cu 20 de ani, ceea ce nu are cum să nu se răsfrângă asupra politicului, avid de o asemenea „resursă“ potenţial utilizabilă. Atenţie, însă, o privire asupra anilor ´30 arată că orice mişcare fundamentalistă întemeiată religios şi politic are tendinţa şi ambiţia de a pregăti, ca pe un as în mânecă, o contraelită capabilă să-şi asume poziţii importante în politică, administraţie, arte, mass-media etc. În România, nu am ajuns încă la acest stadiu, chiar dacă este evident că poziţiile fundamentaliste au depăşit stadiul de mănăstire sau de afiş lipit pe furiş cu amestec lichid de apă şi făină în Piaţa Universităţii. Ceea ce lipseşte (pentru moment?) este un adevărat lider charismatic care să unească şi să utilizeze politic tendinţele centrifuge din interiorul curentului fundamentalist, mai mult decât divizat în momentul de faţă. Afirm acest lucru deoarece, prin natura sa contradictorie, orice tip de fundamentalism, nu doar cel religios, va da întotdeauna naştere la rivalităţi şi conflicte acute în interior, în bătălia pentru autoritate; pentru că el nu acceptă decât o singură autoritate. Modelul interbelic al creşterii progresive în putere a unei mişcări politice de extremă dreaptă, care a reuşit să se bucure de aprobarea tacită a unei părţi a clerului, are puţine şanse să se producă acum. Dar este evident că trecutul şi memoria Mişcării Legionare a devenit, mai nou, un „trecut utilizabil“; totul este ca el să nu devină un model şi o bază pe care să se poată construi iarăşi „salvarea“ României din mâinile unui inamic invizibil. Cu atât mai disponibil ideologic, cu cât el este mai greu de definit.

Contextul actual al mondializării şi dezvoltării tehnologice va da naştere în mod inevitabil la noi reacţii şi mişcări de protest. Lupta împotriva actelor „cu cip“ nu este decât începutul unei lungi bătălii, vor urma la rând noile carduri medicale care, hèlas, permit într-adevăr să se ştie totul despre starea de sănătate a unui pacient şi viitorul acestuia. Marea necunoscută este următoarea: vor fi aceste mişcări centrifuge, cu accente fundamentaliste, încadrate şi „domolite“ de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române sau nu? Sau vor continua să aibă aceeaşi dimensiune reactivă, de respingere virulentă a tot ceea ce ei cred că sunt compromisuri doctrinale sau de altă natură pe care Biserica-mamă le face pentru a coabita cu modernitatea, cu alte confesiuni, miza ecumenismului real (şi a pluralismului), nu doar cel de colocviu academic, fiind şi ea în joc?

Viitorul apropiat va decide dacă ele vor avea o influenţă pozitivă, de autoreglare asupra ansamblului societăţii sau, în valul de schimbare fără precedent, vor alege închiderea în sine şi cultura enclavei propăvăduite cu ajutorul Internetului. În fine, radicalismele religioase, grupate în mici nuclee de supravieţuire şi grupuri de solidaritate primară, vor constitui un model veritabil de urmat într-o lume din ce în ce mai egoistă, gata să sacrifice orice pe altarul plăcerii imediate? Depinde dacă ele se vor plasa într-o spirală ascendentă şi vor propaga şi dincolo de primul cerc, al incondiţionalilor. Toate opţiunile rămân deschise. //

Notă. Sursele de mai jos au fost consultate şi uneori citate tacit pentru scrierea acestui text. Ele sunt utile pentru oricine doreşte înţelegerea mai profundă a fenomenului fundamentalist, în general. Marea majoritate sunt disponibile on-line pe Internet.

Gilles Kepel, La révanche de Dieu, Seuil, 1991.

Karen Amstrong, Le combat pour Dieu. L´histoire du fondamentalisme juif, chrétien et musulman, Seuil, 2005.
Martin E. Marty, Scott Appleby (editori), Fundamentalism Project, Chicago University Press, 1991-1995.

Steve Bruce, Fundamentalism, Polity Press, 2000.

Citeste si despre: ortodoxism, blogosfera, fundamentalism, crestinism, legionari.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22