De același autor
Cartea Zenobiei Niculiţă constituie o bază solidă de plecare, de la care se pot construi o mulţime de studii referitoare la religia din/în spaţiul virtual.
Aşa cum se întâmplă adesea pe piaţa producţiei intelectuale din România, cărţi serioase, care marchează adevărate jaloane în domeniul lor de specialitate, trec neobservate sau cel mult comentate de un cerc restrâns de „specialişti“, noţiune igienică şi neimplicantă cu care se evacuează rapid competenţele din spaţiul public, în timp ce navele amiral ale editurilor româneşti promovează agresiv studii pe subiecte uzate, dar cu priză la public. Povestea nu este nouă, ea va continua după legi dictate doar de bilanţul contabil, dar merită totuşi reamintită.
În logica de mai sus se înscrie şi volumul intitulat Psihosociologia comunităţilor virtuale religioase, autor Zenobia Niculiţă, apărut de relativ puţină vreme la Editura Institutul European din Iaşi. Editură care, în treacăt fie spus, cum memoria traumatică a lui decembrie 1989 a bântuit sfârşitul anului trecut, a editat în 2007 cartea Memoria colectivă a lui Maurice Halbwachs, sociolog francez mort la Buchenwald în 1945, un studiu fundamental pentru înţelegerea modului cum ne amintim, apariţie care a trecut complet neobservată.
Zenobia Niculiţă este doctor în sociologie, cu preocupări anterioare în domeniul psihosociologiei organizaţiilor, psihologia vârstelor şi a creativităţii, lector doctor – unde anume nu ni se spune în frugala pastilă biografică de la început, dar oracolul universal numit Google dă semne că la Institutul Teologic Adventist din Bucureşti. Înclin să cred că această apartenenţă instituţională este corectă, deoarece din text transpare o anumită distanţă şi, de ce nu, egalitate de tratament faţă de religia ortodoxă majoritară în România, prezentă masiv pe Internet. Intenţia autorului, clar formulată încă de la început, este aceea de a explora şi descrie comunităţile religioase virtuale de limbă română „prin identificarea şi descrierea principalelor lor caracteristici referitoare la structură, formă şi conţinut“. Un scop ambiţios, ţinând cont de amploarea extraordinară pe care a luat-o religia pe Internet, site-urile „româneşti“ cu această temă fiind doar un strop de apă într-un ocean virtual, desigur. La finalului studiului se mai găseşte şi o tipologie a acestor comunităţi, o încercare de a trasa un profil al membrilor care le întreţin şi le populează, precum şi un model al atitudinilor faţă de religie al acestora în viaţa online şi cea offline. Iată, ca şi eroii din basme, omul modern a ajuns să aibă două vieţi, ce se cer atent analizate din punct de vedere al practicii religioase – nu, nu este nicio o umbră de ironie în cuvintele de mai sus. Obiectivul ultim al cărţii, asumat cu o căutată modestie, este acela de „a plasa câteva repere care să delimiteze comunităţile virtuale religioase de limbă română pe harta vastă a spaţiului social găzduit de reţeaua globală“. Şi chiar este urgent să se întâmple acest lucru, deoarece în România există o lipsă acută de studii şi lucrări în domeniul spaţiilor virtuale, în ciuda numărului imens de site-uri şi bloguri cu conţinut religios. Personal, pot cita doar capitolul intitulat Ortodocşi online, din excelenta carte a cercetătoarei Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice, Editura Eikon, Cluj, 2009, pentru a ilustra o analiză a prezenţei religiei pe Internet.
Conţinutul lucrării, structurat în nouă mari capitole, este unul „clasic“ (în măsura în care acest termen poate fi asociat unui domeniu atât de nou, desigur), inspirat în mare parte de lucrările americane din domeniu. Astfel, cercetători vizionari, ca Sherry Turkle, prevedeau în lucrări de pionierat apărute la jumătatea anilor ‘90 apariţia unor noi forme de identitate a indivizilor pierduţi în faţa ecranului. Sunt aduse în discuţie dimensiunile sociale ale comunităţilor religioase virtuale, modul de funcţionare a acestora, felul în care se formează şi se stabilizează diverse ritualuri virtuale, desigur, dar cu corespondenţă în viaţa reală. Să ne oprim o clipă la analiza design-ului comunităţilor religioase virtuale. Interfaţa cu utilizatorul contribuie la crearea unei reprezentări mentale a comunităţii religioase, urmărindu-se crearea unor facilităţi pentru utilizatorii cu mai puţine abilităţi informatice sau, pur şi simplu, spirit de orientare în noua lume virtuală. Tot designul site-ului contribuie la construcţia unei identităţi virtuale, dar efective, a utilizatorilor permanenţi, constituiţi într-o comunitate. Fie că este vorba de design, descrierea tipurilor de mesaje religioase, rolul clerului sau transmisia autorităţii, studiul d-nei Niculiţă arată cât de greu este să încadrezi acest nou fenomen (religie virtuală sau religia din spaţiul virtual? –o dilemă epistemologică fundamentală), aflat la intersecţia obiectului de studiu al mai multor discipline, de la sociologia religiilor la cea a psihologiei sociale.
Autoarea nu avansează teze definitive, ci preferă mai degrabă o manieră descriptivă de prezentare a imensului teren de cercetare care-i stă la dispoziţie. Ordonarea rezultatelor produce tipologii interesante, cum ar fi, de pildă, încercarea de tipologie a comunităţilor virtuale: comunităţi zise de „întărire“, comunităţi „reformatoare“, comunităţi ale „luptei pentru Adevăr“ şi comunităţi „fără frontiere“. Contrar aparenţelor, libertatea absolută ce pare a caracteriza generic Internetul este rar regăsită şi în rândul comunităţilor religioase virtuale, „opiniile divergente sunt descurajate şi propunerile de schimbare sunt privite ca ameninţări externe. Credinţele şi convingerile funcţionează ca un zid de delimitare în faţa celorlalţi“, notează Zenobia Niculiţă.
Care ar fi caracteristicile principale ale comunităţilor religioase de limba română? Opinia autorului este că, dincolo de dimensiunile dogmatice majore (ele nu sunt numite explicit, dar sunt esenţiale, după cum putem cu toţii bănui, între comunităţile „ortodoxe“ şi cele neoprotestante), comunităţile virtuale româneşti sunt mai degrabă simple ca formă de comunicare, cu o dinamică a comunicării scăzută, compensată, în schimb, crede autorul, de nivelul ridicat de implicare a utilizatorilor în elaborarea mesajelor, materialelor sau comentariilor postate. Lumea virtuală este inversul lumii reale, jocurile de autoritate nu mai respectă regulile cu care ne-am obişnuit: iniţiativa aparţine în mare măsură laicilor, iar „puterea“ propriu-zisă este la dispoziţia unei noi categorii informale de lideri, cei care administrează şi moderează comunicarea, aplicând regulamente de funcţionare şi de rezolvare a conflictelor după reguli care nu se regăsesc întotdeauna în viaţa religioasă reală.
Lumea virtuală este una în care comunicarea între membrii aceleiaşi comunităţi electronice este mai directă şi mai relaxată decât în viaţa reală. Dar aceasta se întâmplă doar în interiorul propriilor graniţe virtuale, fiind completată, citez, „cu ostilitate sau dispreţ faţă de alte orientări, considerate eretice. Inclusivismul [sic] sau pluralismul religios sunt slab reprezentate“.
Defectele cărţii nu sunt foarte numeroase, dar ele există. Aş menţiona în primul rând bibliografia utilizată, doar anglo-saxonă, precum şi un mod de construcţie a argumentaţiei şi de redactare foarte rigid, tip articol ISI, nouă fata morgana a universitarilor români de toate culorile şi calibrele. La urma urmei, este vorba de o problemă de traducere a unei forme de cunoaştere ştiinţifică: cum să aplici
într-un spaţiu românesc până acum imun la astfel de tentative formule, metode şi principii de redactare verificate doar într-un mediu al supraproducţiei intelectuale şi ştiinţifice? Cum să adaptezi limba engleză a articolului de specialitate, aridă şi cât se poate de tehnică, la flexibilitatea plină de nuanţe înşelătoare a limbii române? Cred că aici stă principala slăbiciune a acestei cărţi: autorul ar fi trebuit să-şi formeze „din mers“ un stil de redactare mai personal, care să anuleze neplăcuta senzaţie de copy-paste a gândirii americane din domeniul sociologiei şi psihologiei virtualului.
Dincolo de toate acestea, cartea Zenobiei Niculiţă constituie o bază solidă de plecare, de la care se pot construi o mulţime de studii referitoare la religia din/în spaţiul virtual. Chiar dacă argumentaţia folosită nu este prea îndrăzneaţă, iar dimensiunea teologică paradoxală a problemei este intenţionat trecută sub tăcere, lucrarea are meritul de a stabili anumite balize în viitor; este un studiu de care este imposibil să nu ţii cont, nu doar ca cercetător, dar şi ca pasionat al faptului religios contemporan, inclusiv în formele sale cele mai problematice, cum ar fi, de exemplu, explozia fundamentalismelor de tot soiul. Lucrarea, în ansamblul său, îşi va atinge obiectivul şi poate va putea fi mai bine receptată şi înţeleasă abia atunci când şi alţi cercetători, la fel de dornici de noi domenii de studiu, vor decide să studieze universul virtual, atât de familiar, dar atât de necunoscut... //
// ZENOBIA NICULIŢĂ
// Psihosociologia comunităţilor virtuale religioase
// Editura Institutul European
// Iaşi, 2011, colecţia „Academica“,
261 pagini
