De același autor
Discuţiile pe această temă se repetă neîncetat în România, iar argumentele sunt întotdeauna aceleaşi. Atât cele pro, cât şi cele contra. Totuşi, de ce a fost guvernul de acord cu propunerea legislativă a deputatului Silviu Prigoană (PDL)? Guvernul se bazează pe asemănarea fonetică între cuvintele „rom“ şi „român“ şi pe recomandarea Academiei Române. Însă ce ştie Academia Română despre romi şi ce are comun recomandarea acesteia cu studiile de specialitate?
Referatul ei de două pagini este la nivelul unei lucrări de seminar a unui elev de liceu care şi-a ales ca temă justificarea folosirii cuvântului ţigan/rom în limba română, a intrat pe Internet, a căutat câteva informaţii, le-a pus laolaltă fără să reflecteze foarte mult şi a trimis textul gata făcut profesorului său. Să ne imaginăm că profesorul cunoaşte un specialist în domeniul respectiv; lucrarea de seminar i se pare interesantă şi se hotărăşte să i-o trimită acestuia s-o citească. Ar primi un răspuns scurt, care poate fi rezumat în câteva idei principale (din simpatie pentru tema aleasă de student, specialistul i-ar ierta celelalte neajunsuri mai mici):
1. În traducerea cuvântului rom (om, bărbat), romni (femeie) şi a formelor de plural nu aş vedea nimic controversat, aşa cum se precizează în text. Mai degrabă mi s-ar părea controversată, în contextul dat, punerea sub tăcere sau lipsa de cunoaştere a celorlalte sensuri ale acestui substantiv, şi anume rom (m. sg.), romă (f. sg.), romi (m. pl.), rome (f. pl.) – adică propria denumire a membrilor acestui grup etnic. În împrejurările date, faptul că aceste informaţii nu sunt precizate diminuează justificarea folosirii acestui cuvânt în limbile majoritare. Există multe limbi în care denumirea propriului grup etnic are acelaşi sens şi limba romani nu este din acest punct de vedere o raritate.
2. Ţineţi cont de faptul că termenul ţigan face parte din vocabularul limbii române încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timp ce cuvântul rom apare abia la jumătatea secolului al XX-lea. Aş face aici o completare, şi anume că în cadrul procesului de emancipare etnică, ce s-a desfăşurat în România în anii 30 ai secolului al XX-lea, romii şi-au exprimat dorinţa ca denumirea lor oficială să fie exprimată prin cuvântul rom. Ei înşişi l-au folosit apoi în toate documentele, iar termenul a apărut până la urmă şi în unele texte scrise în acea perioadă de majoritatea cetăţenilor. Trebuie subliniat că din progresul natural al limbilor face parte şi faptul că acestea se influenţează reciproc. Cuvintele vechi sunt înlocuite de altele noi şi capătă alte sensuri sau sensul lor se modifică întru totul etc. Limba română – la fel ca şi alte limbi – este în ziua de astăzi sufocată de anglicisme care par adesea mai heterogene decât cuvântul rom.
3. Teoria conform căreia termenul ţigan îi acoperă pe toţi romii, în timp ce rom se foloseşte doar în Europa de Est, este nefondată şi pur şi simplu irelevantă. Cuvântul ţigan are o altă origine decât cuvântul englezesc Gypsy şi astfel argumentul prezentat începe să se clatine. Este adevărat că în Europa de Vest trăiesc grupuri subetnice de romi (de exemplu, Sinti, Manouches), care nu îşi spun în limba lor romi, dar nici ţigani! De asemenea, există grupuri numite Gitani, Romanichals şi Kale, care nu mai vorbesc romani, ci folosesc limba majorităţii cetăţenilor, limbă în care cuvântul rom nu este (sau nu era) de obicei împământenit. Un fenomen obişnuit probabil în toate statele europene. În cadrul aceluiaşi stat trăiau sau trăiesc câteva grupuri subetnice şi, odată cu apariţia lor, li s-a dat o denumire comună. De exemplu, în Republica Cehă trăiesc cehi, moraveni şi silezieni, însă în multe contexte sunt numiţi cehi. După cum bine v-aţi dat seama, în România trăiesc numeroase grupuri subetnice care se diferenţiază din punct de vedere profesional, familial sau local. Însă, dacă nu mă înşel, toate aceste grupuri au în propria limbă denumirea rom pentru reprezentanţii propriului grup etnic. Identitatea romilor este o temă mult prea complicată pentru a fi rezumată într-un singur paragraf. Concluziile simpliste ar putea duce la o interpretare greşită, ceea ce s-a şi întâmplat.
Citind ultimul paragraf despre utilizarea cuvântului ţigan fără nicio restricţie în alte state ale Europei, nu mi-am putut abţine sentimentul că e vorba despre o realitate distorsionată în mod intenţionat. A auzit-o oare cineva pe Angela Merkel vorbind vreodată despre ţigani (Zigeuner)? Chiar dacă în Germania nu ar exista norme legislative care să interzică utilizarea acestui apelativ, cu siguranţă că în limbajul oficial şi administrativ al acestui stat (la fel ca şi în UE) se foloseşte cuvântul rom (sau mai exact Sinti und Roma). Unele state au ajuns la un asemenea nivel că nici nu au nevoie de norme speciale pentru a respecta drepturile omului şi acordurile internaţionale.
Recomandarea diletantă a „specialiştilor“ din Academia Română nu a rămas însă doar o vorbă în vânt şi, din păcate, nu este doar o simplă lucrare de seminar. Guvernul face apel la conţinutul acesteia pentru a motiva justeţea hotărârii sale. Ce ne spune de fapt acest comportament al guvernului? În România trăiesc, potrivit estimărilor, peste două milioane de romi, mulţi dintre ei în condiţii inumane (despre cei intregraţi în societate nu se vorbeşte, deşi sunt convinsă că nici aceştia nu sunt puţini).
Se vorbeşte despre necesitatea integrării lor în societate, pentru care în România se investesc sume mari de bani. Banii însă nu rezolvă totul – deşi au un rol foarte important. La fel de importante sunt însă implicarea statului şi a administraţiei locale, precum şi a oamenilor de rând. Multe popoare au fost nevoite să treacă, şi au trecut, printr-un proces inevitabil de emancipare care a îmbunătăţit fundamental poziţia lor în societate. Şi romii trebuie să se elibereze de complexul propriei inferiorităţi, să se educe şi să se valorifice nu doar ca activişti, ci şi ca medici, avocaţi, ingineri etc. Şi tocmai pentru a se elibera de acest complex este adesea necesară găsirea propriei identităţi. Dând de înţeles atât de direct că nu are de gând să-i respecte pe romi, statul nu se poate aştepta din păcate la schimbări foarte mari. Fără respect reciproc, acestea pur şi simplu nu sunt posibile. În final însă, statul îşi face lui însuşi un rău.
Un argument adesea întâlnit în favoarea schimbării denumirii romilor este că nici romii înşişi nu consideră termenul ca pe ceva propriu şi că este vorba, în principiu, despre presiunea organizaţiilor nonguvernamentale care se ocupă de această minoritate etnică. Dacă trecem cu vederea faptul că o asemenea părere nu se sprijină pe o cercetare (şi în niciun caz pe un studiu specializat), de ce li s-ar refuza romilor dreptul ca în numele lor să vorbească propriii reprezentanţi, în pofida faptului că, evident, nu toţi romii din România sunt de acord cu aceştia? Pentru români hotărăsc în mod legitim reprezentanţii lor politici. Oare toţi locuitorii României se identifică cu ei? Da, politicienii români iau hotărâri pentru că au fost aleşi pe bază de vot democratic. Romii au o reprezentanţă politică foarte restrânsă, organizaţiile nonguvernamentale rămân astfel singura voce care trebuie luată în consideraţie, dacă dorim ca situaţia romilor să se schimbe în viitor.
Problema fundamentală rămâne însăşi esenţa propunerii legislative înaintate. Poate ea aduce o schimbare în bine, fie ea pentru romi sau pentru majoritatea cetăţenilor? Sincer să spun, am impresia că va fi mai degrabă invers. Poate această măsură influenţa confuzia dintre termenii rom şi român/România? La nivel global, instituţile statului român constituie doar o părticică minusculă, iar pentru a se apropia de ţinta sa, această denumire trebuie schimbată în toate ţările. Iar aici apare următoarea întrebare: vor reuşi politicienii români să convingă întreaga lume să revină la denumirea peiorativă de ţigan? Chiar dacă nu am lua în considerare probabilitatea foarte mică a unui asemenea succes, nu putem trece cu vederea faptul că romii rămân cetăţeni ai României. În niciun document nu se specifică apartenenţa etnică, iar cetăţenia rămâne aceeaşi, oricum i s-ar spune.
Irelevanţa măsurii legislative înaintate este, după părerea mea, evidentă. O să fie un adevărat spectacol când reprezentanţii politici şi diplomaţii români vor folosi fără niciun pic de ruşine - pentru că au totuşi o lege în acest sens – cuvântul ţigan în şedinţele cu omologii lor occidentali! Nu sunt însă sigură dacă o asemenea manifestare va provoca zâmbete sau mai degrabă regrete.
