De același autor
In loc de motto:
"Am fost in concediu in Ungaria si Cehia. (...) Noi am calatorit cu vagonul de dormit, cu trei paturi suprapuse. Eu, in cel de sus. Vamesul roman, la 35 de ani si cu ghiul imens pe un deget, catre mine: «Ce faceti, dom’le, va ascundeti acolo, la ham-ham?». In afara de faptul ca nici pana in ziua de azi n-am reusit sa descifrez ce inseamna «acolo, la ham-ham», am mai remarcat dificultatea realizarii unui dialog intre oamenii nostri si un turist american. Fireste, vamesii maghiari n-au avut nici o obiectie si nici un cuvant in plus fata de cele strict necesare." (Cristian Roman, La pas prin Cehia si Ungaria, in Dilema Veche, nr. 81/05-11.08.2005)
Dar stim si noi unde incepe Europa. Sau unde se termina Balcanii...
Scurta informare
In august 2005, intr-una din iesirile la rampa care l-au facut atat de popular, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a atras atentia - printre altele - asupra coruptiei din vamile romanesti. Cum in Romania se pare ca numai vocea lui Voda declanseaza, prin comanda vocala, mecanismele statului, la scurta vreme dupa declaratie s-au lansat si niste controale la vama. Altele decat cele "normale".
Si-acum...
...niste calcule frustrate
Imi vine sa cred ca atunci a fost intr-adevar vorba de niste controale inopinate, fiindca in vama din Nadlac, faimos punct de contact cu Occidentul, la vamesii din tura au fost gasiti cateva mii de euro, cateva mii de forinti si vreo sapte milioane de lei (vechi). Mai mult, daca in biroul sefului de tura s-au descoperit atunci aproape o mie de euro, iar din ciorapul unui vames a iesit marunta suma de 150 de euro (adica salariul unui profesor fara vechime pe o luna - ca sa pastram niste proportii), campionul absolut al spagii s-a dovedit a fi dulaul vamii, fiindca in cusca lui se ascundeau 1.200 de euro.
Din cate stiam eu, conform legii, lucratorii din vama trebuie sa declare ce bani au la ei cand intra in tura. Si, in principiu, nu au voie sa intre cu bani la ei, ca sa evite suspiciunile de spaga. Asadar, daca acei aproximativ 5.000 de euro nu erau cumva bani de suc sau cafea (totusi, era noapte, iar inceputul lui august a fost extrem de torid), atunci nu puteau proveni decat din spaga. Din mai multe spagi.
Infiorator, nu? Revoltator! Dar, pe undeva, si caraghios. Parca il vad pe vames, alertat de controlul neprevazut, strecurand cei 150 de euro in ciorapul transpirat, pe loc, asa cum fac pustii ca sa-si ascunda banii de buzunar de baietii mai mari. Sau pe un alt vames, cu teancul de euro in mana, plonjand in cusca dulaului de vama, sub privirile uimite, dar intelegatoare, ale patrupedului.
Daca vreti sa ne mai revoltam, hai sa facem un calcul aproximativ al venitului ilicit realizat de zeii vamilor din Balcani. 5.000 de euro pe zi la o tura e un salariu pe care l-ar invidia orice membru al Uniunii Europene. Dar, ce-i drept, banii se impart, o halca mai mare merge la seful de tura, s-ar putea ca o (alta) parte sa reprezinte cotizatia la alti sefi, de mai de sus... Se mai intampla! Ei, sa zicem ca vamesul ar ajunge la 1.000 de euro pe zi in plin sezon si, poate, vreo 500 in vremuri mai secetoase. Cum truda unui vames nu-i chiar zilnica, nu cred ca un simplu lucrator vamal face mai mult de 20.000 de euro pe luna. Adica un sfert de milion de euro pe an. Nu-i rau. Mai ales ca-s bani neimpozabili. Salariul nici nu mai conteaza aici, asa ca o sa uitam de el, cum banuiesc ca mai uita si beneficiarii lui. Calculul e valabil in cazul in care vamesul nu are si micile sau marile lui afaceri cu diverse firme si TIR-uri nevamuite, daca nu e sef de vama, daca nu se obrazniceste foarte tare... Dar s-ar parea ca omul de la vama poate scoate, cu ceva efort, macar... sa zicem un milion de dolari pe an. In mana. Sau la ciorap.
Exista cineva care nu se simte revoltat? Doar avem constiinta, nu? Constiinta faptului ca un cetatean roman castiga, in medie, vreo 2.500 de euro pe an, adica i-ar trebui intre o suta (100) si patru sute (400) de ani ca sa castige cat un vames destept intr-un singur an calendaristic. Adica ar munci neincetat, de pe vremea lui Mihai Viteazul pana la ultimul mandat al lui Ion Iliescu...
Pare infiorator. Totusi, as mai intreba ceva: in loc de revolta, n-ati vrea mai bine sa deveniti vamesi?
Sfanta traditie
Prima intrebare pe care si-ar pune-o un om normal e daca toti vamesii iau spaga. Sunt sigur ca nu, desi inca ma intreb cum pot colabora in tura un lucrator vamal care ia spaga pe fata cu unul care nu vrea sa ia deloc.
Dupa putirinta, ma voi limita la o simpla analiza diacronica a obiceiului in evolutia sa din ultimii treizeci de ani - atata cat stiu din "cercetarile" (nu neaparat antropologice) de pe teren si din marturiile informatorilor. Fiindca, daca ati crede cumva ca spaga de azi are aceeasi semnificatie si aceeasi functie sociala cu cea de acum zece ani sau de acum doua decenii, v-ati insela. Ca orice obicei din popor, traditia spagii la vama are specificitatea ei, data de zona vamala in care se desfasoara ritualul si de perioada istorica in care e plasata. Una e spaga la aeroport - eventual cand vii din SUA sau Canada -, alta e spaga la punctele de trecere a frontierei, una e spaga persoanei fizice si altele sunt spagile agentilor economici. E un ritual complex. Si noi, balcanicii, il stim foarte bine. Cine pretinde ca n-a auzit de el ori e vames, ori fariseu.
Lucrurile sunt foarte complicate, iar marturiile putine. Asa ca o sa incep cu...
Epoca de Aur
E perioada cand am aflat de obiceiul vamuirii - ca de fapt asta si era. Accidental, se intampla in dezastruoasa perioada comunista numita, nu fara o doza de ironie involuntara, Epoca de Aur. Pentru vama chiar a fost un fel de epoca de aur - sau mai degraba o varsta de aur, varsta intai a spagii. Pe atunci spaga era ceva de la sine inteles pentru ambele parti implicate: calatori si vamesi. Cel putin pe granita de sud-vest - sa zicem cea cu Iugoslavia, fiindca am cunoscut-o mai bine.
Prin anii ’70-’80, romanii din zona de granita (maximum 50 de kilometri de linia frontierei) aveau dreptul sa mearga in Iugoslavia cu asa-numitul permis de mic trafic. Puteau sa plece din tara de douasprezece ori pe an si sa stea sase zile la fiecare vizita. Odata ajunsi acolo, singura lor interdictie de deplasare era aceea de a nu se indeparta de granita Romaniei la mai mult de (alti) 50 de kilometri. Asta, teoretic. Practic, cand ajungeai in Iugoslavia, nu te mai verifica nimeni daca te opreai la Vršac sau mergeai pana la Trieste. Dar, tot practic, aproape nimeni nu mergea mai departe de Vršac si nici nu statea mai mult de o zi. Iar posesorii permisului de mic trafic rareori fugeau din tara, desi puteau s-o faca extrem de usor. Ei erau interesati sa cumpere marfuri care nu se gaseau pe piata romaneasca si, eventual, sa le vanda inapoi in tara. Pe vremea aceea fenomenul purta numele de "bisnita", termen ramas si azi peiorativ, desi isi are originea in onestul business.
Exista o limita de valoare a marfurilor care puteau fi scoase din tara sau introduse in tara. Una extrem de mica, desigur, doar era vorba de mic trafic. Numai ca, daca bietii romani ar fi respectat limita impusa de stat, nu numai ca n-ar mai fi obtinut nici un profit, dar nici macar strictul necesar nu si l-ar fi putut lua. Imi amintesc ca parintii mei aduceau din Iugoslavia, pe langa marfuri usor de vandut (cum erau blugii, carpetele cu rapiri din serai, kilogramele de condimente Vegeta, pantofii sport, pungile de cafea boabe sau macinata etc.), si produse de uz casnic precum sticle de ulei, pungi de zahar, drojdie... lucruri de stricta utilitate, ce lipseau sau erau rationalizate strict in glorioasa economie socialista.
Jocul de-a controlul
De fiecare data marfurile introduse in tara de "micii traficanti" depaseau cu mult valoarea minima admisa. Logic, la fel se intampla si la iesirea din tara. Oamenii se blindau cu marfuri ascunse prin tot felul de locuri si in cele mai incredibile feluri. Isi puneau pe ei cate cincisprezece maiouri, cateva camasi, isi inveleau prosoape in jurul salelor, ascundeau prin buzunare, prin tureatcul cizmelor sau pe manecile hainelor manusi de piele, batiste si chiloti si isi trageau pe picioare cate zece-douasprezece perechi de izmene. Am vazut cu ochii mei: se poate! La finalul operatiunii, fiecare roman cu permis de trecere avea pe el un mic magazin de textile si ducea in maini sacose incarcate cu obiecte mai solide: portelanuri, tacamuri, incaltaminte si mai stiu eu ce. De obicei se trecea noaptea, prin cele doua vami existente in zona - Naidas si Moravita -, iar imaginea pe care o vedeam uneori era halucinanta: cozi lungi, de sute de oameni cu sacose, toti imensi, supradimensionati, parca umflati de bunastare, dar cu fetele livide si speriate, asteptand ore in sir in lumina spectrala a neoanelor din punctul vamal.
Cei care aveau masini erau mult mai favorizati. In masina se puteau ascunde mult mai multe lucruri decat pe un trup uman, oricat ar duce acesta din urma. Dar, pe ansamblu, diferentele nu erau foarte mari: si ei asteptau vreme indelungata pana ce vamesii se hotarau sa iasa si sa faca inevitabilul control.
Sa nu-si inchipuie cineva ca vreun vames iesea sa vamuiasca imediat ce aparea vreun roman in vama. Bietii "bisnitari domestici" stateau afara, pe marginea soselei, cate trei-patru ore, fie frig, fie cald, fie ploaie, ger ori zloata, adunandu-se tot mai multi, iar in interiorul cladirii vamii se vedeau functionarii asezati la cate o cafea, un joc de carti, o tigara fina (marfa rara in acea vreme, dar nelipsita la vama). In general, un vames lucra maximum doua-trei ore intr-o tura, atunci cand avea el chef. Insa nici un civil nu ar fi indraznit sa ii faca vreun repros zeului frontierei. Desigur, umilinta isi avea compensatiile ei. Era un mod de supravietuire si acolo, la vama, ca si in alte parti. Nimeni nu credea cu adevarat ca marfurile ascunse de oameni pe propria lor piele nu puteau fi descoperite de niste oameni instruiti sa gaseasca exact asa ceva. Indiferenta vamesilor, asteptarea in frig sau ploaie, tacerea umila erau doar semne de recunoastere a puterii functionarilor in uniforma, semne acceptate tacit, iar recompensa acordata petentilor era aceea ca vamesii treceau adesea cu vederea - adica "nu gaseau" - zecile de perechi de chiloti, maiouri ori izmene care umflau membrele si piepturile oamenilor. Era, de fapt, un fel de joc de-a controlul vamal, o reprezentatie pe care ambele parti o dadeau, de fiecare data altfel. La fel se intampla la intoarcerea din Iugoslavia. Daca intrebi un traficant domestic de odinioara cate perechi de blugi pot incapea pe un om, raspunsul ar putea sa te socheze.
Existau, bineinteles, si vamesi cu toane sau vamesi "rai", cei care faceau un control la sange si uneori nu le dadeau voie unora sau altora sa iasa din tara - ii "intorceau". Cei patiti plecau si se intorceau cand se schimba tura sau a doua zi. Era insa un fel de joc de genul bad cop, good cop, caci intotdeauna exista si un "vames bun", perechea celui "rau". Nu pot sa nu banuiesc ca, de fapt, se jucau cu micii traficanti de chiloti dupa ce se plictiseau de sederea indelunga in birou.
Intre cetatenii obisnuiti si vamesi se nascuse un fel de complicitate. Oamenii ii cunosteau aproape pe fiecare dupa nume, le cunosteau obiceiurile, se fereau de cei "rai", cautau sa isi faca legaturi cu ei, sa-si "puna pile", sa devina prieteni ai unui vames. Prietenia cu un vames de pe granita cu Iugoslavia era ca un fel de cheie spre camera comorilor. Asa s-a nascut relatia complexa vames-mic traficant, care a bulversat sistemul de valori - cel putin pe cel al vamesilor. Ca sa supravietuiasca, traficantii domestici incalcau legile unui sistem opresiv. Vamesii le permiteau s-o faca si, facand-o, incalcau si ei legile statului care ii angajase sa vegheze la respectarea lui. Drept recompensa, vamesii primeau atentii mai mici sau mai mari, iar unii isi dezvoltau propria retea de traficanti, putand aduce astfel orice marfa, de orice tip, dintr-o Iugoslavie semicapitalista. Asadar, toata lumea insela statul, dar o faceau de nevoie: miza era supravietuirea. Si, daca se putea, asigurarea unui trai cat mai imbelsugat. In absenta complicitatii dintre vamesii care primeau spaga si cetatenii care dadeau spaga la vama, traiul ambelor parti ar fi fost unul greu de suportat. Astfel, acest tip de spaga indeplinea atat o functie sociala, cat si o forma de retributie informala pentru vamesi. Cetateanul oferea ceva si primea ceva.
Practic, ocolind regulile si legile sistemului totalitar, cele doua parti incheiasera in mod tacit un fel de tratat de intrajutorare reciproca in vederea imbunatatirii traiului personal. O facusera de nevoie si nici una din ele nu putea fi invinovatita de ceva. Era un fel de relatie simbiotica. Un fel de. Asta, deoarece tratatul nu se facea intre doua parti aflate pe picior de egalitate, ci ca de la vasal la seniorul vames. Dar isi putea inchipui cineva in Romania socialista ca vamesul ar fi un simplu functionar, pus in slujba cetateanului? Nici vorba. Asa ca, in conditiile date, intelegerea existenta era cea mai buna solutie posibila. Era cineva vinovat in situatia data? Mie, cand imi amintesc de acei ani, imi vine greu sa arunc piatra.
