Conflictul fundamentalismelor: Islamul și modernitatea

Câtă vreme Occidentul va reprezenta pentru musulmani spațiul contestării radicale a identității, în mod real sau închipuit, tot ceea ce se va petrece aici în virtutea canonului normativ al modernității va alimenta replica brutală a celuilalt fundamentalism.

Recentele atacuri teroriste de la Paris au șo­cat, pe bună dreptate, lumea occi­den­tală. La fel, actele de cruzime ale re­pre­zentanților așa-zisului Stat Islamic. Unii dintre comentatorii ori­bi­lelor evenimente s-au gră­bit să indice religia drept sursă primară de violență. Dacă până de curând re­li­gia era opiu, iată că vulgata exegetică o transformă, sub urgența momentului, în glonț pentru popor. Se ui­tă, voit sau nu, că există un potențial violent în mai toa­te tipurile de credință sau atașament: de la huliganismul fanilor din campionatul de fotbal la furia dis­tructivă a grupurilor anarhiste.

Cu titlu preliminar, se impun câteva pre­cizări. În primul rând, invocarea religiei ca temei pentru crimă este un abuz re­to­ric, așa cum crimele comunismului, de pil­dă, s-au dorit justificate de dorința ins­ta­u­rării egalității fără rest. În logica per­versă a comunismului, mai multă egalitate se pu­tea realiza doar cu și mai multă vio­len­ță, spirala omorului atingând astfel di­men­siuni patologice, înspăimântătoare. Prin­cipial și practic, pretextul nu este me­reu ilustrarea textului. Dimpotrivă. Pe cât de dramatic se derulează evenimentele con­crete, pe atât de mare devine distanța față de cauza teoretică. Raportul dintre ideal și mo­dul lui impur de concretizare este un laitmotiv cunoscut și folosit, de regulă, ca scuză a abaterii grosolane de la teorie. Cum mai poți justifica însă abu­zul, când însăși ideologia de referință este, direct sau indirect, criminală?

În ceea ce privește evenimentele din ca­pi­tala Franței, tensiunea dintre realitate și ideal este evidentă. Iată de ce ar trebui să se dea un răspuns clar dacă textele fon­da­toare ale Islamului încurajează sau nu cri­ma, dacă avem în practica interpretativă, mai ales în cea de azi, recomandări ex­plicite legate de fo­lo­sirea, fie și ca ultima ratio, a violenței. Pâ­nă acum, văzând re­ac­țiile lumii islamice din Europa, dar și din Orientul Apropiat, din Africa de Nord și de aiurea, constatăm că există cel puțin do­uă prezentări ale Is­lamului: religie a păcii versus religie in­tolerantă. Înainte de a fi o problemă pen­tru alții, asemenea schi­zofrenie reprezintă o problemă pentru musulmanii înșiși. Re­ceptarea diametral opusă a celor petrecute s-a văzut în chiar timpul transmisiei de la fața locului. În spa­tele unui jurnalist, grupuri de tineri mu­sulmani dintr-un cartier parizian fă­ceau spre cameră sem­nul victoriei. Dincolo de chestiunea liber­tății de exprimare, faptul cri­mei în sine nu părea să-i preocupe pe cei care se bucurau de o ineptă „victorie“. De un­de vin toate acestea?

A doua precizare: potențialul violent al unei convingeri sau credințe iese la ivea­lă în funcție de contexte date. Nu este se­cundar dacă o comunitate, precum cea mu­sulmană din Franța, are me­ca­nis­mele cul­tu­rale și emo­țio­nale de a înțelege culturi străine, dacă se simte sau nu acceptată, dacă osci­lează între fanatism și re­lativism, dacă are sau nu formatori de opinie mo­derați, dacă practică sau nu o minimă lo­ialitate față de sistemul social în mijlocul căruia trăiește etc. Asemenea precizări nu se constituie într-un catalog de scuze ale crimei! Ne ajută să vedem mai în adânc din ce anume se hrănește în­clinația dis­tructivă. Erupția violentă de acum are cauze cu­mu­lative de la care ar tre­bui să pornească orice ana­liză ones­tă. Ceva nu a funcționat în mod fun­da­mental în ra­por­tul dintre in­di­genii euro­peni și alo­genii musulmani sosiți ma­siv în postcolo­nia­lism. Vinovăția nu este exclusiv în seama celor dintâi, așa cum cei­lalți nu pot fi con­si­de­rați victime prin ex­celență care ac­țio­nează „în legitimă apă­rare“. Cum am pu­tea detensiona situația?

În fine, este suspect ca instrumentalizarea de către teroriști a religiei să hrănească ins­trumentalizarea în general a religiei de către antireligioși. Cei care procedează ast­fel își divulgă o paradoxală afinitate cu te­roriștii care strigă cu patimă „L-am răz­bunat pe Dumnezeu!“. Și unii, și alții pro­duc proba necunoașterii, a superficialității. Religia cade de două ori victimă. Într-o ase­menea situație, devine imposibil re­cur­sul la pluralismul valorilor și la concordia socială. Mereu cineva va fi sacrificat și, ime­diat sau după o vreme, răzbunat, în­treținând cercul diabolic al urii.

Creștinism și Islam: două forme de secularizare

Dincolo de excesul retoric, conflictul des­chis la care nu doar asistăm, ci din care facem parte, este şi de natură teologică. Astfel, spațiul euro­pean, Orientul și Oc­cidentul său deo­po­trivă, este format în cadrele culturii evan­ghelice. Or, în cen­trul mesajului lui Hris­tos, în afară de le­gea iubirii și a corolarului său antropologic – omul nu mai este de­finit după sorgintea etnică sau locul în so­cietate –, se află se­pararea fermă între ce­le ale lui Dumnezeu și cele ale Cezarului, dintre autoritatea spi­rituală și puterea politică (vezi Evanghelia după Marcu 12, 13-17). Într-o lume pre­creș^­­tină marcată de ierarhii solide, în care destinul in­di­vi­dual este predeterminat de factori aflați în afara orizontului de în­tre­bări, de formele de conducere „agreate“ de Dumnezeu (nu­me generic), ajungând pâ­nă la mult citata teocrație, afirmația lui Hris­tos contrazice flagrant ordinea lu­cru­rilor. Distingând con­secvent între planuri, El acre­ditează, în termeni moderni, o vi­ziune se­cu­la­ri­zată, sfera religioasă ne­mai­fiind tri­butară datului politic, așa cum aces­ta ră­mâ­ne originat în voința divină, dar cu ti­tlu prag­matic, organizatoric (vezi Epistola către Ro­mani 13). O reașezare de ase­me­nea an­vergură nu va fi metabolizată uşor, alimentând conflictele din sânul Creș­ti­nă­tă­ții. În timp ce Bizanțul va opta pentru mo­delul simfonic, Patriarhul de Cons­tan­tinopol fiind lider exclusiv al co­mu­nității religioase, iar Îm­păratul, capul co­mu­ni­tă­ții civile, Apusul eu­ro­pean se va antrena în­tr-o con­cu­ren­ță multiseculară în­tre pa­pa­li­tate și re­ga­li­tate. Dacă pe ma­lul Bos­fo­rului se aplica for­mula com­ple­mentarității (și, și), pe malul Tibrului se va pune ob­se­dant ches­tiunea supremației (ori, ori). De un­de și că­ile diferite ale modernității: ins­tru­men­talizării naț­iona­liste a Bisericii în Est i-a co­respuns în Vest excluderea di­men­siunii re­ligioase din pla­nul cons­truc­ției statale.

Islamul instituie un cu totul alt tipar. Mai noua religie propagă domnia nemijlocită a lui Dumnezeu (în arabă, Allah), spiritualul și lumescul formând o unică și inex­tri­cabilă sferă. Fără cler și laicat, aparent li­beră de constrângeri ierarhice, promițând după moarte ceea ce în viața de aici este strict interzis, un exemplu: vinul, trans­formând toate ale cotidianului în ocazii de aplicare a preceptelor coranice, de unde și caracterul predominat juridic al exegezei Cărții Sfinte, Islamul refuză creației un atri­but esențial în tradiția biblică: liber­ta­tea. Allah este mai gelos pe propria lui cre­ație decât Yahweh, încât nici măcar nu îi îngăduie să caute, să bântuie, să se abată, să greșească sau să aibă dubii. De aici vine o anumită intransigență, tradusă, printre altele, în refuzul distincției dintre ordinea autonomă și cea dictată nemijlocit de Dum­­nezeu. În alți termeni, dacă în creș­ti­nism secularizarea rezidă în separare, în Is­lam ne confruntăm cu o ipostază pa­ra­doxală: contopirea fără rest. Din acest punct de vedere, Islamul este, oricât de sur­­prinzător, o religie profund se­cu­la­ri­za­tă. Dimensiunea lui secularizată rezidă în transformarea lumescului în expresie a re­ligiosului, unul împrumutând legitimitatea celuilalt, iar acesta pretinzând monopolul asupra expresiilor celui dintâi.

Islam și modernitate: două forme de fundamentalism

Din perspectiva acestei albii inițiale a Isla­mului se pot înțelege evoluțiile ulterioare. Iarăși, comparația cu creștinismul este uti­lă. Cum se știe, rezistența creștină la pre­tențiile modernității de tip iluminist a du­rat, din punctul de vedere al istoriei teo­logice, mai bine de două secole. Concret, antimodernismul catolic a reprezentat un curent intelectual major, indiferent dacă a avut sau nu mereu dreptate. Mai mult: po­zițiile antimoderne au ajutat modernitatea europeană ca atare să își corecteze din mers anumite excese. Exemplar, în Ger­mania lui Bis­marck s-a declanșat un ve­ritabil Kultur­kampf. În joc se afla adap­tarea reciprocă a catolicismului de secol XIX la rigorile sta­tului de drept şi a aces­tuia la depozitul doc­trinar al Bisericii. Prin Kulturkampf se exprima o dublă ina­decvare. Statul nu ştia cum să îşi impună autoritatea, trans­for­mând secularizarea în agresivitate, iar Bi­serica nu ştia cum să se apere, trans­for­mând majorităţile catolice în instrumente politice. Altfel spus, fie­ca­re se folosea de argumente improprii. Do­vadă că, odată cu revenirea în fire a sta­tu­lui la funcţia lui şi a Bisericii la vocaţia ei, au putut fi gă­site modalităţi de co­exis­ten­ţă fructuoasă, majoritatea valabile şi azi.

În ceea ce îl privește, Islamul are un ra­port belicos cu modernitatea, percepută ca fiind exclusiv un fenomen de import. De la aplicarea pe textul coranic a metodei istorico-critice la separarea juridicului de religios și re­cu­noașterea demnității per­soanei umane, te­ologia musulmană are di­ficultăți masive de poziționare. Impasul este adâncit de co­liziunea frontală cu in­transigența cons­ti­tutivă a modernității în­seși. Ne aflăm în fața unui conflict al fun­damentalismelor. Doar așa se explică agre­sarea sistematică a sensibilității religioase și, drept răspuns, recursul la violență al ce­lor vizați. Fără a simplifica vinovat com­plexitatea realității, spirala violenței pare programată. Câtă vre­me Occidentul va re­prezenta pentru mu­sulmani spațiul con­testării radicale a identității, în mod real sau închipuit, tot ceea ce se va petrece aici în virtutea ca­nonului normativ al mo­dernității va ali­menta replica brutală a ce­luilalt fun­da­mentalism. Modernitatea și Is­lamul sunt fundamental puse pe ceartă. De­talierea aici a agendei disputelor ar re­clama însă un alt text.