De același autor
Şerban Rădulescu-Zoner a murit miercuri, 14 martie, la vârsta de 82 de ani.
În seara zilei de 8 martie a anului 2000, pe când jurnalele de seară ale televiziunilor nu ajunseseră o culme a tabloidizării, o ştire cu totul neobişnuită atrăgea atenţia: deputatul liberal Şerban Rădulescu-Zoner intra în greva foamei în chiar incinta Parlamentului. Cu trupul puţin adus, dar cu un mers ferm, grevistul foamei era arătat străbătând lungile culoare din Casa Poporului, ţinând în mână o pungă de plastic în care îşi luase câteva obiecte de strictă necesitate: periuţa de dinţi, un prosop, o cămaşă de schimb.
Ce îl determinase pe fostul deţinut politic, la acea oră deputat al puterii, să recurgă la un gest radical? Căci, să reamintim, la acea vreme ţara era condusă de Convenţia Democrată din care PNL era parte, iar la Cotroceni se afla ca preşedinte Emil Constantinescu. Aşadar, cum se făcea că d-l Rădulescu-Zoner, ca parte a puterii, protesta în acest fel contra puterii? În cauză se afla împotmolirea, a câta oară?, a Legii deconspirării Securităţii şi a accesului la dosare, care suferise nişte mutilări atât de grave, încât iniţiatorul ei, Constantin Ticu Dumitrescu, se lepădase între timp de ea. Dar şi aşa mutilată (vai!, chiar de către parlamentarii CDR, care erau cei mai îndreptăţiţi s-o promoveze), ea tot literă moartă rămânea. Noul impas era dat de incapacitatea parlamentului de a vota Colegiul CNSAS. Şi acesta era motivul pentru care d-l Şerban Rădulescu-Zoner decisese să intre în greva foamei în chiar sediul Legislativului. I-am dat imediat telefon, din respect şi solidaritate, întrebându-l dacă are nevoie de ceva. În aceeaşi seară, Ana Blandiana, de al cărei nume încă se lega reputaţia Alianţei Civice, i-a făcut o vizită. Nu, nu avea nevoie de nimic. Nu cerea decât ca parlamentul să-şi facă treaba şi să dea drumul legii, ne explica inflexibil fostul deţinut politic.
Şerban Rădulescu-Zoner, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai comunismului, neocomunismului, ai Securităţii şi neo-Securităţii, îşi ridica din nou vocea, răspicat, în favoarea curăţeniei morale, pe care, în mod ciudat, chiar tovarăşii lui de puşcărie politică, ţărănişti şi liberali, o împiedicau. Ciudat, nu-i aşa? Când însă CNSAS avea să înceapă să funcţioneze, cu infinite piedici şi greutăţi, aveam să aflăm că, între informatorii teribilei instituţii, se aflau mai mulţi foşti deţinuţi politici care cedaseră şi care, prin legea accesului la dosare, îşi vedeau scos la suprafaţă teribilul secret. Nu era cazul d-lui Rădulescu-Zoner. Dimpotrivă. În dosarul său de Securitate se afla un lucru rar: refuzul de o îndrăzneală uluitoare de a semna până şi hârtia de eliberare din 1964, pe care toţi deţinuţii au fost obligaţi s-o semneze şi prin care îşi luau angajamentul faţă de autorităţi. Când ofiţerul i-a întins clasicul angajament d-lui Rădulescu-Zoner, acesta i-a aruncat în faţă: „Nu semnez! Duceţi-mă înapoi! Sunt deţinut politic!“. Şi nici mai târziu, când viaţa intrase în „normalul“ „societăţii multilateral dezvoltate“, d-l Rădulescu-Zoner nu a cedat, preferând, ca istoric cu vocaţie, locuri de muncă modeste. În calitatea sa de „suspect etern“, autorităţile comuniste îi refuzaseră firescul carierei pentru care era pregătit.
„Ca adolescent (aveam doar 16 ani), dar membru al organizaţiei de tineret a PNL, am participat la marea adunare populară din Piaţa Palatului, în ziua de 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a Regelui Mihai, care, prin mijloace constituţionale, căuta să se opună bolşevizării României. Noi, tinerii liberali, înainte de a ajunge în Piaţa Palatului, am făcut un tur prin centrul oraşului, în aclamaţiile mulţimii. După ce am trecut de intersecţia Căii Victoriei cu strada Ion Câmpineanu, m-am speriat. Mai întâi am întâlnit un tânăr, cu faţa plină de sânge, dus de alţi doi de braţ, iar în zare, în Piaţa Palatului, se vedea un foc mare. Ce se întâmplase? Din ordinul lui Gheorghe Apostol au pornit, din sediul CGM, două camioane cu activişti comunişti, cu răngi, care au pătruns prin mulţimea din Piaţa Palatului, lovind în dreapta şi în stânga, cu scopul răspândirii mulţimii. Unul dintre cei loviţi a fost amintitul tânăr cu faţa plină de sânge. În fine, ţărăniştii, care ajunseseră înaintea noastră în Piaţa Palatului, au reuşit să răstoarne cele două camioane cu bătăuşi, iar acestea au luat foc. Aceasta era flacăra pe care o vedeam apropiindu-ne de Piaţa Palatului“ – aşa a început şi la acea vârstă, de 16 ani, adversitatea d-lui Rădulescu-Zoner faţă de bolşevici şi toate avatarurile lor. A devenit încă de atunci, din 1945, un „duşman al poporului“, „uneltind împotriva orânduirii socialiste“ şi pentru asta a plătit cu ani lungi de închisoare, după un episod spectaculos de viaţă clandestină, dus chiar sub nasul autorităţilor comuniste vreme de 11 ani. Volumul său A fost un destin. Amintiri, mărturii, dezvăluiri rămâne nu doar o întâlnire cu istoria recentă a României, ci şi lecţia unui „destin“ capabil să întruchipeze unul dintre acele îndreptare etice valabil pentru orice generaţie.
Imediat după căderea comunismului în 1989, Şerban Rădulescu-Zoner s-a implicat activ în viaţa politică. Credea că ruperea ţării de trecutul totalitar şi îndreptarea ei rapidă spre Occidentul de care fusese separată prin Cortina de Fier este singura cale pe care România trebuie s-o urmeze, o cale care însă nu putea fi urmată fără o temeinică şi amplă curăţire morală: lustraţia, deconspirarea Securităţii şi condamnarea comunismului deveneau astfel paşii obligatoriu de urmat. Erau exigenţele fostului deţinut politic care a refuzat orice compromis, exigenţe pe care le dorea extinse la nivelul întregii societăţi. Când i s-a părut că principiile în care el credea au fost încălcate de PNL (prin unirea cu ApR a lui Meleşcanu) s-a retras din politica activă, dedicându-se civismului (Alianţa Civică) şi publicisticii.
Cu dispariţia d-lui Şerban Rădulescu-Zoner apune acea generaţie care a dat consistenţă şi contur liberalismului prin care România a devenit Mare.
* * *
Şerban Rădulescu-Zoner s-a născut în Bucureşti, la 29 mai 1929. În perioada 1945-1947 a fost membru al Tineretului Liberal, participând la manifestaţiile din 11 februarie şi 8 noiembrie 1945 şi la campania electorală din 1946, prin lipirea de afişe şi distribuirea de manifeste. A fost deţinut politic între 1959 şi 1962. Arestat la 18 februarie 1959, a fost anchetat la sediul Securităţii Ploieşti timp de 11 luni şi condamnat iniţial de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani de temniţă grea, pentru uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă majorată în urma recursului Procuraturii Militare la 6 ani temniţă grea. A trecut prin pentinenciarele Ploieşti, Galaţi, Jilava şi prin lagărele de muncă Salcia, Stoeneşti şi Strâmba din Balta Brăilei. A fost graţiat prin decretul 393/26 iunie 1962. După punerea în libertate refuză categoric să colaboreze cu Securitatea, fapt dovedit prin documentele existente la CNSAS. Doctor în istorie, este exclus în 1975 de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, în contextul „revoluţiei culturale“ a lui Ceauşescu, şi transferat la Muzeul de Istorie Bucureşti. În 1990 a fost reîncadrat la Institut şi avansat cercetător ştiinţific principal. Era membru al Asociaţiei Internaţionale de Istorie Contemporană, cu sediul la Geneva. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice în ţară şi în străinătate (Franţa, SUA, Germania, Italia). În 1993 i s-a conferit Premiul „Mihail Kogălniceanu“ al Academiei Române. Deputat CDR (1992-2000), iniţial din partea PAC, până la ieşirea acestui partid din coaliţie, din 1996 membru PNL, iar din septembrie 2000, independent. A fost membru al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice, iar între 2001 şi 2007, preşedinte al Alianţei Civice.
