Adevăr istoric şi mistificare academică

Istoria României sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de comandă ideologică în vidul de autenticitate lasăt moştenire de regimul comunist.

Un ziar care ne obişnuise cu informaţii şi comentarii responsabile, Adevărul, a pu­blicat, surprinzător, în numărul din 19-21 aprilie 2013, un text care răstălmăceşte fun­damental una dintre realităţile cele mai tragice ale istoriei româneşti, anume sângeroasa represiune care s-a abătut asu­pra ţării odată cu preluarea integrală a pu­terii de către comunişti, la sfârşitul anului 1947 şi la începutul anului următor.

Prinsă pe termen lung în crân­ce­na încleştare decisivă căreia is­toria i-a atribuit numele con­venţional de Războiul Rece, Mos­cova a instituit în ţările ocupate de trupele sale, incluse cu forţa în ceea ce a devenit sfera sovietică de dominaţie în Europa Central-Răsăriteană, un regim de teroare necruţător. În România, teroarea impusă de sovietici, care a luat proporţiile unui vast efort de înăbuşire prin orice mij­loace, inclusiv exterminarea fizică şi ani­hil­­area psihică, cu cele mai variate me­to­de, a tot ceea ce manifesta rezistenţă sau chiar era susceptibil de a deveni o forţă de rezistenţă, s-a abătut mai crâncen decât asupra celorlalte ţări satelite, din motive temeinic chibzuite de conducătorul din Krem­lin, Iosif Vissarionovici Stalin. O re­ţea de centre de detenţie, de tortură şi de lagăre de concentrare s-a aşternut peste harta ţării, cu rostul precis determinat de „a zdrobi“ însăşi identitatea istorică ro­mânească.

Executantul sârguincios al acestui pro­gram şi al metodelor „recomandate“ de pu­terea din Kremlin a fost Partidul Co­mu­nist Român, rebotezat apoi Partidul Mun­citoresc Român – „forţa conducătoare a ţării“ –, în fruntea căruia s-a aflat şi s-a menţinut cu binecuvântarea sovietică Gheor­ghe Gheorghiu-Dej. Sub conducerea lui mai mult decât obedientă, de-a dreptul ser­vilă, aparatul de securitate construit după model şi indicaţii sovietice a pus în apli­care cu maximă eficacitate hotărârea de a lipsi naţiunea de cadrele ei de elită, care îi întruchipau conştiinţa şi identitatea colec­tivă, pentru a o face aptă să se integreze în programul de dominaţie şi asimilare al URSS. Reprezentanţii de frunte ai tuturor categoriilor social-politice şi ai tuturor profesiunilor, de la fruntaşii partidelor altele decât cel comunist sau decât ai sateliţilor acestuia până la fruntaşii lumii rurale, într-un cuvânt, exponenţii în­tre­gului spectru al societăţii româneşti au fost trecuţi prin vastul complex de instituţii conceput şi pus în acţiune cu scopul de a nimici fiinţa morală şi chiar fizică a celor declaraţi sau presupuşi duşmani ai noii puteri; însăşi coloana vertebrală a naţiunii urma să fie „zdrobită“. Desfăşurată cu ma­ximă brutalitate, acţiunea de lichidare la scară naţională şi-a dovedit eficacitatea pâ­nă în zilele noastre, când societatea ro­mâ­nească, grav traumatizată, nu şi-a regăsit identitatea pe care încă o caută şi spre ca­re evoluează cu nesiguranţă; într-atât de necruţătoare a fost acţiunea antinaţională înfăptuită de comuniştii autohtoni, care s-au pus necondiţionat în slujba ocu­pan­tului sovietic, în frunte cu conducătorul lor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi cu co­la­boratorii săi.

Contestarea acestei realităţi, larg cunoscute şi recunoscute în ţară şi în străinătate, este cu atât mai surprinzătoare din partea unui membru al Academiei Române, domnul Mircea Maliţa, fost ministru şi am­basador, care, negând rolul nefast al man­datarului principal al lui Stalin în or­ga­nizarea represiunii de masă, pune răs­pun­derea acesteia exclusiv pe umerii şi pe conştiinţa stăpânului din Kremlin. De­si­gur, nimeni nu va contesta rolul decisiv al celui din urmă în declanşarea terorii în întinsul spaţiului în fruntea căruia îl aşe­zase istoria. Dar, oare, călăul voluntar ca­re îşi ucide neamurile pentru a obţine şi păstra favorurile stăpânului nu e cel puţin tot atât de vinovat cât şi cel de la care a primit comanda? Să-l ascultăm pe autorul acestei viziuni care, cu girul titlului aca­demic al emiţătorului ei, s-ar putea să tin­dă să devină adevăr consacrat:

„[Gazetarul]: Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.

[Acad. Mircea Maliţa]: Nu spuneţi asta! Sta­tul, la ora aia, era confiscat de o ar­mată de ocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când sunt nişte străini care îl ges­tio­nea­ză în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea. Nu e istoria ţării româneşti“.

În istoria academicianului intervievat, de­sigur, nu a fost această sinistră experienţă, avem toate motivele să îl credem. Dar în istoria mulţimii celor loviţi de politica de decapitare sistematică a societăţii ro­mâ­neşti ea a fost o sinistră realitate, cu ur­mări astăzi încă puternic resimţite. Ea e parte integrantă, în semnificaţia cea mai tragică, din „istoria ţării româneşti“, ca­re e „a noastră“, chiar dacă nu şi a celor care şi-au înscris destinul în ereditatea sistemului politic impus de I.V. Stalin şi în­făptuit cu zel de Gh. Gheorghiu-Dej.

Zadarnic îi aminteşte interlocutorul că „în­chisorile au fost aici, pe teritoriu ro­mâ­nesc“; imperturbabil, academicianul îi răs­punde că represiunea de masă era făcută de „oamenii puşi de ruşi“ (oare Gheor­ghiu-Dej de cine va fi fost pus?). Apoi, cu sensibilitate şi înţelegere pentru eroul său: „Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o gă­i­nă. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva răutăcios...; închisorile n-au fost răs­pun­derea lui“. Şi totuşi – se cuvine să-i amin­tim domnului academician –, epoca lui Dej a fost cea mai sângeroasă din istoria ţării, chiar dacă aceasta nu a fost, potrivit pro­priei exprimări, şi „istoria mea“. Gheor­ghiu-Dej şi-a legat indelebil numele de aceas­tă vreme şi de această politică des­tinată să frângă coloana vertebrală a na­ţiu­nii şi să-i anihileze continuitatea. De găini îi va fi fost milă lui Gheorghiu-Dej, dar de oameni sigur nu.

Academia Română a comemorat de curând ziua tragică în care, în anul 1948, au fost excluşi din rândurile ei 113 membri (vezi volumul 1948. Marea Dra­mă a Academiei Române. Coordonare şi studiu introductiv acad. Păun Ion Otiman, Bucureşti, 2013). Dintre aceştia, mai mult de un sfert au fost întemniţaţi, iar unii şi-au încheiat existenţa în locul de deten­ţie. Să nu fi avut partidul comunist şi con­ducătorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nicio răspundere în acest act de decapitare la nivelul cel mai înalt al societăţii ro­mâ­neşti? Oare nici acest fapt emblematic pen­tru imensitatea tragediei naţionale din acei ani nu apasă grav asupra memoriei con­ducătorilor de atunci ai ţării? Negarea acestei răspunderi e mai mult decât o impietate faţă de memoria victimelor de atunci; e un fals istoric care loveşte în­treaga naţiune şi istoria ei. Dar, desigur, nimeni nu e obligat să se simtă solidar cu această istorie; unii chiar se deso­lida­ri­zează explicit de ea.

Cât despre pretinsul succes al lui Petru Gro­za, care ar fi obţinut de la Stalin re­venirea integrală a Transilvaniei în ho­ta­rele ţării, raportul se cuvine inversat. Pre­tinsa concesie a lui Stalin a fost con­di­ţio­nată de ştergerea din memoria na­ţio­nală a teritoriilor răpite în răsărit în te­meiul acordului Hitler-Stalin în 1940. Problema a redevenit actuală după 1989, când moş­tenitorul testamentar al PCR, preşedinte al României, a trimis la Kremlin un me­saj-angajament menit să liniştească even­tualele preocupări ale conducătorilor im­periului în destrămare.

Istoria României sub comunism e încă de­parte de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de co­mandă ideologică în vidul de autenticitate lasăt moştenire de regimul comunist. În lumina cazului discutat în rândurile de faţă, capătă înţeles deplin recomandarea unu­ia dintre exponenţii de odinioară ai Ins­titutului de Istorie a Partidului, care susţinea că cercetarea şi expunerea istoriei partidului comunist şi a regimului co­mu­nist se cuvenea să fie apanajul exclusiv al membrilor acestuia, astăzi, desigur, al foş­tilor săi membri. Într-adevăr, doar aceştia pot travesti mai mult sau mai puţin abil o imensă tragedie naţională, înfăptuită la ordinul ocupantului sovietic de agentura sa internă – partidul comunist –, într-un episod nesemnificativ, exclus după bunul plac din „istoria ţării româneşti“. Mi­s­tificarea istoriei, caracteristică definitorie a regimului comunist, îşi continuă, aşa­dar, traiectoria şi în postcomunism. //