Insalubra curăţenie politică

De când a obţinut sau, mai degrabă, a smuls pu­terea, Guvernul Pon­ta s-a remarcat nu cum ai fi putut cu naivitate crede, din cele afirmate public înainte de îns­că­unare, prin măsuri de re­dresare economică sau soluţii miraculoase de um­plere a buzunarelor goale. A ieşit însă în faţă prin acţiuni de comando, menite să decapiteze câ­teva instituţii, ce nu te-ai fi gândit că se numără printre priorităţile sale.

Cât se sinchisesc, de fapt, de studierea crimelor comunismului cei care, în par­lament, prin comportamentul lor go­lănesc sau printr-o indiferenţă to­tală faţă de acesta, au dezavuat public Raportul de Analiză a Dictaturii Comuniste, numit pe scurt şi Ra­por­tul Tismăneanu? Că nu au desfiinţat cu totul, încă, un institut pentru in­vestigarea crimelor comunismului, pre­ferând să îl predea celui care mai condusese Institutul - geamăn - de stu­diere a Memoriei Exilului Ro­mâ­nesc, remarcându-se mai mult prin scandalurile generate decât prin mari progrese în cercetare, pare doar o chestiune de timp.

Căci, iată, reformarea, democratizarea unei instituţii înainte cvasimilitarizate şi deschiderea fără precedent către pu­blic a arhivelor - inclusiv a celor ale PCR –, care au stat la baza numitului Raport şi a multor cercetări de la ICCMER sau din alte locuri unde se studiază trecutul recent, e încă una dintre ţintele epurărilor care fo­ca­li­zează în aceste zile atenţia publică. Poate o focalizează intenţionat, pentru a ne face să uităm penibilul scandal al plagiatorilor ministeriabili sau de­va­lorizarea leului, mulţimea pro­mi­si­unilor neţinute şi a vorbelor deşarte. Dar, indiferent până unde va merge răfuiala cu duşmanii potenţiali, iden­tificaţi după cum cineva din recenta coaliţie râvneşte la ocuparea unui post sau se simte inconfortat de sim­pla lor prezenţă, câteva trăsături co­mune ale acestui foc împrăştiat sunt uşor identificabile.

Mai întâi, un control al informaţiei, o tentativă, la vedere, de a reintroduce cenzura şi de a limita accesul la ade­văr, inclusiv la cel al trecutului co­munist. Ca de obicei, când se întâmplă asta, se promovează în schimb min­ciuna, iar aceasta face casă bună cu impostura. Nu ducem lipsă de ea în anii din urmă, proliferează la vedere şi tinde să fixeze criteriile ei, ca uni­cele valabile. De aici, apar un şir de alte reacţii: întoarcerea cu fundul în sus a valorilor, lipsa de respect faţă de ele, faţă de competenţă şi de cel care o ilustrează în vreun fel sau altul. O structură carnavalescă se însinuează treptat, un principiu al inversiunii ca­re devine eficace după modelul ho­ţului ce strigă „hoţul!“.

Doar că azi, chiar în zilele co­me­mo­rării, foarte discrete, de altfel, în acest an, a mineriadelor, ţinta sunt din nou intelectualii, şi nu unii oarecare, ci cei care au parte de recunoaştere publică, o meritocraţie ce se vede arătată cu degetul şi împroşcată cu grosolănie, exact de cei mai puţin îndreptăţiţi să o facă. Excelenţa deranjează, com­­petenţa irită şi efi­cacitatea construcţiei ins­tituţionale, atât de rar performate în Ro­mânia, este cu bună ştiinţă ignorată şi prost răsplătită.

Cel mai recent exemplu e cel de la Arhivele Naţionale, care au intrat, de când sunt conduse de un istoric tânăr, energic şi competent cum e d-l Dorin Dobrincu, în nor­ma­litate, normalitatea fiind în România o redută greu de cucerit, un stadiu greu de atins în instituţiile statului, o bătălie de dus zi de zi.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul ICR, o instituţie care, având în frunte o personalitate de talia şi inteligenţa lui Horia-Roman Patapievici, secondat de alţi doi intelectuali eficace, de­votaţi ideii de excelenţă culturală, Tania Radu şi Mircea Mihăieş, s-a reformat esenţial. Imaginea prăfuită a Centrelor culturale ale României în străinătate de altădată, simple anexe ale ambasadelor, dominate cândva de o atmosferă securistică sau de limba de carton a propagandei ineficace, sunt azi locuri primitoare şi complet înnoite de către oameni cu idei, cre­ativi, mobili şi întreprinzători, de­votaţi ideii de performanţă pe plan cultural şi de înţelegere şi adecvare la orizontul de aşteptări al celuilalt. Şi re­zultatul s-a văzut: România a câştigat în această zonă prestigiu şi respect.

Se pare însă că, nu întâmplător, Meş­terul Manole a fost ridicat la rang de „loc de memorie“ al identităţii ro­mâneşti. Dărâmarea peste noapte a ceea ce s-a făcut prin truda uneia sau a mult mai multor zile nu e, în cazul nostru, efectul funcţionării vreunui prin­cipiu imanent, ci al amestecului de orgolii nemăsurate şi interese mes­chine, al incapacităţii de a depăşi re­flexe şi obsesii ce au fost deopotrivă le­gionare şi comuniste: a pune obrocul pe tot ce poartă amprenta gândirii li­bere, a decapita vârfurile, a-i elimina pe cei care pun, deasupra par­ti­za­natelor ideologice, profesionalismul şi devotamentul faţă de valorile liberale. Terfelite azi cum se cuvine într-o ali­anţă în sine contranaturală, ce se îm­potmoleşte deja, lăsându-se „mânată în luptă“ de un spirit revanşard şi stupid, de vechile obsesii purificatoare şi dictatoriale, incapabilă să se con­centreze pe proiecte esenţiale şi să cons­truiască în loc să dărâme.

E cu atât mai grav, cu cât e vorba de o generaţie mai tânără de politicieni, de care lumea îşi lega acum 20 de ani speranţa, dar care, ajunsă, iată, la gu­vernare, pare întru totul nărăvită cu reflexele de gândire şi acţiune ale celor pe lângă care s-a format. E, în plus, mai puţin grijulie să salveze apa­renţele şi împinge nivelul valorilor ei, inclusiv morale, la cel al unei instruiri grăbite şi de ocazie, al unei totale lipse de onestitate. De unde vine şi o golănie cu ştaif, lipsa de criterii, altele decât cele ale alianţelor de moment, agresivitatea şi dispreţul faţă de efortul îndelung şi construcţia struc­turantă. //