De același autor
Bucureştiul posedă un imens potenţial turistic pe care decidenţii actuali îl distrug livrând cartierele istorice în ghearele rechinilor imobiliari. Turiştii nu vin să vadă parcări, pasaje subterane, clădiri noi în cartierele unde se află (pentru cât timp?) casele vechi, ci vin să privească chiar acele case, să descopere un loc, inseparabil de o identitate, de o istorie care îi determină forma.
Problema conservării patrimoniului şi în general a Bucureştiului istoric nu pare să fi intrat în mod serios în vizorul formatorilor de opinie. Dacă unele publicaţii conţin câte un articol consacrat acestui subiect, posturile de televizune, începând cu cele ce se bucură de o mare audienţă, îl ignoră cu desăvârşire. Cât despre decidenţi, începând cu primarul general Sorin Oprescu, nestingheriţi de controlul societăţii civile, ei se îndreaptă în direcţia determinată de concepţiile lor postcomuniste sau neocapitaliste, continuând astfel vasta operă de distrugere iniţiată în anii ’80 de „geniul Carpaţilor“.
Sorin Oprescu pare să creadă că oraşul ideal este un megalopolis cu multe maşini, parcări, autostrăzi suspendate sau obişnuite. Nu este visul tuturor. Mai sunt oameni, abia auziţi, care consideră că această viziune este una de coşmar: cea a unui oraş sufocat, neiubit, negat în calitatea sa de oraş, adică de ansamblu, mai mult sau mai puţin unitar, de spaţii locuite în care oamenii se pot regăsi, spaţii ale memoriei şi ale unei identităţi în devenire. Nu este vorba, aşadar, de o identitate fixă, „bătută în cuie“, o identitate-refugiu în care cei care se tem de dezvoltarea firească a oraşului s-ar retrage, ci de un „ceva“ care ne este dat şi care trebuie ocrotit; ceva substanţial care face posibilă devenirea însăşi imprimându-i o direcţie. Acest ceva este forma oraşului, care nu poate fi redesenată decât dacă este privită, apreciată, înţeleasă în complexitatea ei. Numai pornind de la această formă, respectând-o, ocrotind spaţiile ce o alcătuiesc, putem contribui cu toţii la dezvoltarea oraşului, fără să pierdem din vedere dimensiunile sale fundamentale: cea funcţională – oraşul ca suport al nevoilor elementare (hrană, adăpost, deplasare, divertisment) – şi cea culturală – oraşul ca suport al memoriei, ca loc al sufletului fiecăruia, sufletul având, nu mai puţin decât trupul, nevoie de un loc.
Pentru indivizii al căror suflet a fost netezit de educaţia comunistă şi de neocapitalism în era posteducaţiei – menţionez în treacăt că în multe privinţe neocapitalismul se opune spiritului autentic al capitalismului, înţeles altădată de Max Weber ca fiind într-o legătură strânsă cu protestantismul – cele două dimensiuni menţionate sunt concepute în mod catastrofal ca opuse; ca şi cum viitorul nu ar putea exista decât pe baza negării trecutului, a memoriei, iar dezvoltarea corpului ar implica în mod necesar distrugerea sufletului. Că lucrurile nu stau aşa n-o arată doar simpla reflecţie, ci experienţa însăşi. În aproximativ 30 de ani, cartierele istorice ale oraşelor vest-europene au fost puse în valoare: intervenţiile au fost binevenite în măsura în care au contribuit la valorificarea şi ocrotirea locurilor respective, spre marele folos al orăşenilor, nu în ultimul rând din punct de vedere economic. Ca să spunem lucrurilor pe nume, în mod poate neelegant, dar clar, frumosul aduce bani. Turiştii nu vin să vadă parcări, pasaje subterane, clădiri noi în cartierele unde se află (pentru cât timp?) casele vechi, ci vin să privească chiar acele case, să descopere un loc, inseparabil de o identitate, de o istorie care îi determină forma.
Aceste consideraţii mi se par necesare pentru a înţelege şi judeca proiectul pasajelor subterane la Piaţa Charles de Gaulle şi a Presei Libere. Ştim că intrarea primului pasaj este prevăzută imediat după Statuia Aviatorilor, rampa de coborâre fiind de 130 de metri şi numărul de copaci tăiaţi de fiecare parte a şoselei fiind de 18, deci 36 în total. Înainte de toate, aş vrea să subliniez un aspect pe care opozanţii acestui proiect – nu puţini şi nu primii veniţi – nu l-au pus încă în evidenţă, din câte ştiu. Mă refer la viziunea absurdă, şi total depăşită din punct de vedere urbanistic, ce stă la baza construcţiei proiectate. E greu de crezut că decidenţii – primari, politicieni, arhitecţi, urbanişti – nu sunt la curent cu noile concepţii urbanistice ce s-au impus în Occident de mai bine de un sfert de veac, conform cărora nu pentru maşini este gândit un oraş, cu atât mai puţin partea sa istorică, ci pentru pietoni, adică pentru cei care doresc să-l locuiască, să se bucure de el, să-l descopere. De aceea, tendinţa generală este de a reduce numărul de maşini prin dezvoltarea mijloacelor de transport în comun şi printr-un amplu proces de educare a populaţiei într-un spirit ecologic şi în respectul valorilor culturale. Oraşele devin astfel respirabile, în toate sensurile, şi prospere, atrăgând nenumăraţi turişti. Bucureştiul posedă un imens potenţial turistic pe care decidenţii actuali îl distrug livrând cartierele istorice în ghearele rechinilor imobiliari.
Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a decis clasarea bulevardelor Aviatorilor, Prezan şi Kiseleff, iar Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor susţine această decizie. Invocând motive care nu au nimic de a face cu sfera culturii şi care manifestă aceeaşi indiferenţă şi ignoranţă, dacă nu mai rău, de care a dat deja dovadă susţinând proiectul RMGC, actualul ministru al Culturii, domnul Kelemen Hunor, a decis să ignore decizia CNMI. Kelemen Hunor nu-şi respectă obligaţia de a face ce îi stă în putinţă pentru cauza culturii; mai mult decât atât, refuzând clasarea bulevardelor respective, domnul ministru contribuie direct la distrugerea unor bunuri culturale.
Dacă ritmul distrugerii caselor vechi s-a accelerat în ultima vreme, principala răspundere îi revine primarului autostrăzilor suspendate. Fenomenul este într-adevăr îngrijorător, dat fiind că şansele lui Sorin Oprescu de a câştiga un nou mandat sunt relativ mari. Însă trebuie să recunoaştem că acest lucru era de aşteptat. Acţiunile primarului sunt confirmarea discursurilor sale din campania electorală: rezultate şi factori ai deşertificării lumii din punct de vedere cultural. Norocul bucureştenilor este că Sorin Oprescu nu a reuşit (încă) să-şi realizeze programul.
În aceste condiţii, rolul ministrului Culturii ar putea fi unul vital: de rezistenţă la procesul, care ia uneori aparenţa inevitabilului, de distrugere a sufletului oraşului. Din păcate, toate deciziile lui Kelemen Hunor din ultima perioadă arată că acest gen de preocupări nu se află pe lista sa. Revenind la cealaltă mare problemă, nu îndrăznesc să imaginez ce ar putea însemna pentru România realizarea proiectului RMGC. Însă răspunderea lui Kelemen Hunor va fi oricum uriaşă. Un ministru al Culturii care contribuie în mod direct la distrugerea tezaurului cultural al ţării: iată ceva ce părea de neconceput, până şi într-o ţară în care absurdităţile se ţin lanţ.
Faptul că unii arhitecţi îşi trădează meseria acceptând orice comenzi doar de dragul unor câştiguri substanţiale nu este nou. Şi va trebui să ne obişnuim cu asta, în speranţa că în timp acest fenomen se va atenua. Dar, după dezbaterile din luna ianuarie, ne-am fi putut aştepta la un minimum de simţ al răspunderii din partea politicienilor. De care unii au dat dovadă. Alţii, nu. //
