De același autor
Societatea românească este invadată de politică, în timp ce depolitizarea este declarată ca fiind cel mai important imperativ, mai ales în campaniile electorale. După două decenii de democraţie, societatea se politizează pe zi ce trece. Nu mai rămâne nimic în afara politicului. Mai ales gândirea cotidiană, ea este prima victimă.
Politica a invadat gândirea şi sufletul oamenilor într-o ţară săracă, plonjată direct într-o lume pe care nu o înţeleg sau o gândesc doar în funcţie de visele şi utopiile lor. Este, poate, un fel de răzbunare a politicii, care, respinsă de oameni la nivel conştient, devine un fel de blestem pentru ţară. Românii încep să devină, fără de voie, ceea ce urăsc, adică politruci, gândirea politizată se extinde ca iarba rea.
Politizarea se referă la acţiunile celor care vin la putere şi transformă totul în politic. Schimbă toţi funcţionarii publici cu membri de partid şi transformă totul în interpretare politică, întreaga problematică socială devenind aspect colateral al competiţiei politice. Dar opera de politizare are şi alţi agenţi, nu doar politicienii. Descoperi cu mare surpriză, citind analizele sociologice, că presupusele victime ale politizării sunt, de fapt, cei mai buni agenţi care transmit acest virus mai departe într-un fel de epidemiologie politică.
Justiţia nu este o victimă inocentă
Justiţia nu funcţionează bine în România nu doar pentru că politicienii intră cu bocancii în activitatea judecătorilor şi a procurorilor, ci mai ales pentru că aceştia din urmă încep să gândească politic. Nu telefonul preşedintelui, al premierului sau cel venit din partea deputaţilor este responsabil de luarea unor decizii strâmbe, ci chiar procurorii sau judecătorii gândesc politizat, se adaptează până la urmă unei presiuni politice reale, fără îndoială. Mai ales atunci când se gândesc la consecinţele publice ale actelor lor, este aproape sigură o infectare a deciziei de gândirea politizată. Am cunoscut procurori care caută cu orice preţ doar nume mari din politică sau economie pentru a se lansa în acest mod spre marile funcţii de la Bucureşti. De aceea, arestarea preventivă a devenit un ritual politic în sine. De regulă, după arestare nu mai urmează nimic, pentru că dosarele sunt sărace şi slab întocmite, însăilate pe baza unor suspiciuni din presă. Închipuiţi-vă că un procuror se luptă pentru avansare, îl duce în arest preventiv pe cel mai tare om politic din oraş, dar clientul este judecat apoi de un judecător care vrea să arate, invers, că este imparţial, dincolo de presiunile statului, ale puterii şi, evident, nu-l condamnă, chiar dacă ar fi ceva probe. Omul acela de afaceri face vreo 29 de zile de puşcărie, rămâne traumatizat, dar în cele din urmă este achitat.
Politizarea opiniei publice
Deşi doar în jur de 20% dintre români se declară interesaţi de politică şi doar vreo 27% de cancanul politic, totuşi gândirea se politizează pe aceste linii de forţă ale simpatiilor faţă de politicieni. Prima aberaţie de acest gen am descoperit-o în sondajele de opinie pe care le făceam la Cluj, după ce Emil Boc devenise premier. În România, pe eşantioane naţionale, cei care spuneau că ţara merge într-o direcţie greşită erau în jur de 75%, procent distribuit omogen la nivelul provinciilor istorice şi cu mici diferenţe între urban şi rural. La Cluj-Napoca, oraşul premierului, 62% dintre subiecţi declarau că ţara merge într-o direcţie bună. Aproape un an a trecut până să adopte şi clujenii opinia generală. Bineînţeles, clujenii aveau experienţa mersului pe contrasens, votându-l pe Gheorghe Funar timp de 12 ani, dar acolo era o rană istorică ce mai sângera şi o spaimă a ţăranilor, aduşi la oraş de valurile industrializării, de a nu fi alungaţi de ameninţarea capitalistă înapoi acasă. Funar, împreună cu câţiva pensionari specialişti în diversiune, a reuşit să-i pună acestei ameninţări eticheta de „pericol maghiar“, lucru care convenea şi ungurilor, care dădeau cotidian toate semnele de care Funar avea nevoie. Era o modalitate de a se potenţa împreună, într-un fel de monstruoasă coaliţie, două forme de extremism care nu puteau rezista decât una în prezenţa celeilalte. Acum însă, în oraşul cu cel mai mare procent de studii superioare, această formă diferită de apreciere a dinamicii vieţii era totuşi aberantă. În fond, era o politizare în masă a gândirii unei comunităţi care avea de pe vremea lui Funar reflexul de a se opune aprecierii celorlalţi, cu un fel de sentiment absurd al unei excepţionalităţi pe care ceilalţi nu o înţeleg şi, evident, cu gândul meschin ca Boc să aducă fondurile publice pe care ei le-au pierdut pe vremea izolării din Era Funar. Dar politizarea cuprinde şi forme mai largi, dincolo de autarhiile comunitare.
Simpatizanţii partidelor
Când preşedintele Băsescu a fost huiduit la Iaşi de 24 ianuarie 2011, 72% dintre pedelişti credeau că acest fapt a fost regizat, în timp ce la pesedişti procentul era de 14%, iar la penelişti de 29%. Sigur că este normal să existe o diferenţă de interpretare, dar diferenţa aceasta este enormă. Acordul faţă de acest gest este explicabil, aici doar 11% dintre votanţii pedelişti au o părere bună, în timp ce părerea bună, vecină cu satisfacţia, a pesediştilor este de 69,3%, a peneliştilor de 62%, pe când udemeriştii, aflaţi la guvernare, sunt mulţumiţi doar în proporţie de 30% de acest gest. Dacă UDMR iese de la guvernare, în scurt timp, aş paria, procentul lor se modifică radical.
Dacă întrebăm un eşantion naţional: „Sunteţi de acord cu afirmaţia: românii ar trebui să muncească din greu pentru a duce ţara într-o direcţie bună?“, pedeliştii răspund în proportie de 91,4% că sunt de acord cu afirmaţia, în cazul pesediştilor acordul este de 69%, iar la penelişti ajunge la 78%, atitudinea diferită vine doar din faptul că nu vor să acorde o circumstanţă atenuantă guvernului pentru criza noastră economică.
La fel cu răspunsul la cunoscuta întrebare legată de direcţia în care merge ţara, direcţia este bună pentru 3,3% dintre pesedişti, 3,4% dintre penelişti şi... 48,2% dintre pedelişti.
Testând acordul cu afirmaţia „aş vrea ca la absolvirea studiilor copiii mei să se stabilească în străinătate“, marii adversari, adică pesediştii şi pedeliştii, în proporţii aproape egale, 62%, se declară împotrivă, în timp ce simpatizanţii liberalilor sunt de acord (54%).
Politizarea gândirii afectează şi trecutul sau memoria socială. La întrebarea legată de percepţia modului în care trăiau înainte de 1989, pedeliştii spun doar în proporţie de 36% că trăiau mai bine, 47% dintre penelişti afirmă acelaşi lucru, iar pesediştii manifestă un acord de 54%.
Nu este vorba aici de deosebiri generate de profile ideologice diferite, de diferenţe statistic relevante între compoziţia electoratelor partidelor. Acestea sunt responsabile pentru diferenţe mult mai mici, dar viziuni radical diferite atunci când se fac judecăţi de existenţă sunt politizări excesive ale gândirii şi reprezentării socialului.
A gândi politic este deja o cale spre reuşită. Se spune că individul este orientat şi colegii lui îl invidiază, poate nu-l respectă, dar nici nu condamnă vehement pe cineva care este orientat politic. Un individ orientat politic ştie să facă orice concesie pentru a ateriza mereu în tabăra învingătoare. Am cunoscut primari din comune care, atunci când nu este mandatul lor în joc, negociază cu cei de la putere sau cu cei din opoziţie, care ar putea să vină la putere, procentul de voturi pe care să-l ofere, după ce îşi dă obolul propriului partid.
Primarii gândesc şi dirijează investiţiile doar spre ceea ce poate fi folosit electoral. Un populism greţos invadează orice formă de acţiune publică. Plăcuţele se pun peste tot cu inscripţiile primarului care ne spune cum a fost fiecare colţ de parc reabilitat sub coordonarea sa.
Dacă cineva vrea să facă o investiţie imediat, lumea se întreabă al cărui politician sau partid este băiatul, pentru a înţelege dacă poate fi lăsat să facă sau nu. Dacă omul nu are încă etichetă politică, atunci trebuie să-şi pună. Ce-i drept, o va putea schimba repede dacă vin alţii la putere şi a fost surprins cu o alegere greşită, ceilalţi îl vor primi la sânul lor dacă face o donaţie.
Sărbătorile religioase nu scapă de zgura politicii. Sărbătoarea de la Nicula sau moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi sunt sărbători pe care nu ni le mai putem închipui fără politizarea ceremonială. Aici, clerul nostru este alături de politicieni destul de activ în atragerea unor gesturi politicianiste. Bătălia lui Flutur pentru a ne aduce lumina de la Ierusalim este deja un gest paradigmatic. În 2009, s-a adus o lumină la Patriarhie şi alta politică direct la Suceava. În 2010 a adus-o Flutur din nou, iar acum, citesc în Monitorul de Suceava că „Sucevenii vor avea şi anul acesta lumina sfântă de la Ierusalim“. Și în acest caz, preoţii noştri nu sunt nişte victime, invitaţiile la asemenea evenimente curg către politicieni în preajma sărbătorilor, iar orice politician, cât o fi de minor, dacă este la putere are loc în faţă la orice sărbătoare, pe principiul „să dăm cezarului...“.
Cât de importantă este politica?
Din nefericire, interesul românilor pentru politică este foarte mic şi el scade pe măsură ce politica ne invadează viaţa. Deşi politica ne inundă de peste tot, românii o privesc doar ca pe o oportunitate egoistă, nu ca pe o şansă colectivă. Tipul de individualism din viaţa cotidiană va face, dacă nu suntem atenţi, să nu mai regăsim niciodată sensul aristotelian al politicii, mai apropiat de comunitate, de construcţia unui sens comun al activităţii îndreptate spre binele public. Politica, cea care acum inundă societatea, a ucis speranţa şi duce la banalizarea răului, cum scria Hannah Arendt. O politică invadatoare, vulgarizată, redusă la obţinerea de avantaje directe şi egoiste, ucide distanţa care ne poate permite să vedem miezul, posibilitatea de speranţă şi proiect de acţiune comună din politică, dincolo de tipul de ideologie, dar prin intermediul sistemului de valori pe care-l conţine orice ideologie. //
Citeste si despre: politica, societate, justitie, simpatizanti, partide.
