De același autor
Pentru Ceauşescu şi acoliţii săi, reformele gorbacioviste au reprezentat o primejdie mortală. În repetate rânduri, secretarul general a atacat ceea ce se petrecea la Moscova (deschiderea sistemului politic, fronturile populare, renaşterea societăţii civile, recunoaşterea necesităţii statului de drept, noua gândire în politica externă) drept o primejdioasă, impardonabilă „deviere de dreapta“ în mişcarea comunistă mondială. Ceauşescu revenea la lecturile sale de juneţe, la cuvântările furibunde ale lui Stalin împotriva grupului condus de Nikolai Buharin, teoreticianul bolşevic eliminat din conducerea PC(b) al URSS în 1929 şi executat, în urma celui de-al treilea proces-spectacol de la Moscova, în 1938.
Principala caracteristică a conducerii PCR era tocmai absenţa oricărei direcţii reformatoare. Cel pe care săptămânalul britanic The Economist îl numea în editorialul său din 8 aprilie 1989 Mikhail the Liberator nu avea pe cine să conteze în aparatul birocratic al stalinismului naţional de la Bucureşti. Nu exista în Comitetul Executiv vreun Imre Pozsgay ori Mieczysław Rakowski, personalităţi care înţeleseseră să susţină schimbarea. Nimeni nu se aştepta la dramaticele prăbuşiri ce aveau să urmeze, dar era limpede că lucrurile se îndreptau către eliminarea vestigiilor tot mai sufocante, mai stingheritoare şi iraţionale ale leninismului. În Polonia, sindicatul liber şi autoguvernat Solidaritatea fusese de-acum recunoscut, iar în Ungaria comuniştii acceptaseră ideea unei restructurări în sensul multipartidismului. Era tot mai clar că vremea monolitismului absolut se terminase. Conceptul propus de către gânditorii opoziţiei democratice maghiare (János Kis, Miklós Haraszti, Gábor Demszky, Bálint Magyar) era cel de posttotalitarism, o formulă strategică de tranziţie către o ordine liberală veritabilă.
La polul opus acestor căutari înnoitoare se situa ceea ce politologul Michael Shafir identifica drept comunismul xenofob, practicat îndeosebi de Nicolae Ceauşescu şi Todor Jivkov. Minorităţile etnice sunt denunţate drept lipsite de loialitate, se fac presiuni pentru asimilare forţată, intelectualii neînregimentaţi sunt prigoniţi.
În România, experimentul comunismului dinastic (un concept pe care l-am propus încă din 1987) coincidea cu intensificarea paroxistică a cultului personalităţii. Sistemul comunist se dovedea incurabil bolnav, decrepit, de un anacronism absolut, incapabil de regenerare, fie chiar sub forma unei liberalizări timide. Era vorba, în fapt, de un dogmatism feroce, de o rigiditate neostalinistă care întrecea, cu mult, întru obscurantism şi mărginire teoretică, celelalte regimuri opuse strategiilor gorbacioviste (perestroika şi glasnost). Am scris numeroase analize în acea perioadă, transmise la Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle. Am publicat articole în care susţineam că lucrurile nu pot continua la infinit în România, că era vorba de o falsă stabilitate, că revolta anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 era de fapt preludiul seismului revoluţionar iminent (a se vedea articolul meu op-ed din New York Times, Tremors in Romania, din 30 decembrie 1987). Evident, nu eram singur. În 1988 a avut loc la New York, sub egida Freedom House, un simpozion cu tema Romania: A Case of Dynastic Communism, în care cei prezenţi susţineam că tensiunile politice, sociale şi culturale din România, iraţionalitatea şocantă a politicilor lui Ceauşescu, crescânda izolare a ţării sunt factori care vor duce la o explozie revoluţionară. Menţionez aici contribuţiile lui Andrei Brezianu, Mihai Botez, Matei Călinescu, László Hámos, István Hosszú, Eugen Mihăescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran. Volumul a apărut exact acum două decenii, în primăvara anului 1989. În intervenţia mea, care deschidea simpozionul, afirmam: „Comunismul românesc nu a trăit vreodată o destalinizare reală, autentică. Spre deosebire de celelalte state est-europene, cu notabila excepţie a Albaniei, comunismul românesc a reuşit să evite, într-un fel sau altul, orice confruntare serioasă cu propriul trecut“.
Cu câteva luni mai devreme, la invitaţia prietenului meu Aleksa Djilas (disident iugoslav, fiul lui Milovan Djilas, autorul lucrării esenţiale despre Noua clasă) publicasem în ediţia germană a revistei Kontinent un articol intitulat Ceauşescu gegen Glasnost, în care explicam cauzele şi semnificaţiile obstinatei rezistenţe a lui N. Ceauşescu de a se angaja pe linia atât de necesarelor reforme. Amintesc şi apariţia în revista Agora (condusă de Dorin Tudoran) a unui erudit şi original studiu de Mihai Botez privind destinul marxismului în Europa de Est, o recenzie-eseu despre cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988). Teza matematicianului disident, ajuns în Statele Unite în septembrie 2007, era că marxismul clasic devenise, în chip deopotrivă paradoxal şi ironic, un fel de ideologie tolerată, dar detestată de către potentaţii de la Bucureşti, tot mai mult ostatici ai unei viziuni primordialist-autarhice cu puternice influenţe fascistoide.
Am scris, tot în acea perioadă, secţiunea despre PCR în faimosul anuar al comunismului internaţional publicat de Hoover Institution de la Universitatea Stanford din California. Insistam pe agonia a ceea ce Belu Zilber a numit cu o formulă extraordinară monarhia de drept dialectic. Regimul comunist de la Bucureşti intrase, eram tot mai convins, în faza agoniei terminale. Am discutat pe larg aceste chestiuni cu profesorul Ghiţă Ionescu, care m-a invitat să scriu un articol pentru revista Government and Opposition (studiul meu, intitulat Personal Power and Political Crisis in Romania, a apărut în numărul din primăvara anului 1989). În toate aceste contribuţii, în consens cu alţi interpreţi ai fenomenului comunist din România, accentuam că nu există resurse credibile în aparatul PCR ori în Securitate care să i se opună lui Ceauşescu. Socialismul românesc trăia sub semnul a ceea ce poetul şi jurnalistul disident Dorin Tudoran a diagnosticat drept sindromul frigului şi fricii.
Tot ceea ce punea sub semnul întrebării puterea totală a clanului neovoievodal era considerat subversiv şi trebuia eliminat, criminalizat, distrus. Trebuie spus că disidenţa din România era fragilă, eroică, lipsită aşadar de şansa coagulării unor acţiuni colective gen Solidaritatea ori Charta 77. Amintesc aici declaraţiile pe acest subiect făcute de Mircea Dinescu şi Radu Filipescu în cadrul excelentei conferinţe organizate pe 27 martie 2009, la Palatul Hofburg, de ICR Viena, cu prilejul aniversării a două decenii de la anul revoluţionar 1989. Cu diabolică ingeniozitate, utilizând tehnicile cele mai perverse de intimidare şi supraveghere, Securitatea reuşise să menţină disidenţa cât mai atomizată. Când Mircea Dinescu a acordat istoricul său interviu ziarului parizian Libération, nu au urmat acţiuni colective redutabile de susţinere a ideilor sale, dinamitarde în condiţiile date. Prea puţini au fost cei care, asemenea unor Andrei Pleşu ori Mihai Şora, să se solidarizeze cu poetul hărţuit. După cum, chiar acum, prea puţini îşi amintesc ce au însemnat gesturile de revoltă ale unor Radu Filipescu, Paul Goma, Gabriel Andreescu, Géza Szöcs, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Ion Vianu, Vlad Georgescu, Liviu Antonesei, Hertha Müller, Richard Wagner, William Totok, Hellmut Frauendorfer, Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, Dan Petrescu, Victor Frunză, Ion Negoiţescu, Liviu Cangeopol, Viorel Padina, Carl Gibson, Mariana Marin, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu, spre a-i numi doar pe câţiva din cei care s-au opus dictaturii.
Se poartă cinismul „anti-anticomunist“ în clipa de faţă, deci cine să mai ţină minte impactul poemelor antitotalitare ale Anei Blandiana? Nu sunt mulţi cei care îşi amintesc de faptul că Declaraţia din octombrie 1986, legată de aniversarea Revoluţiei Maghiare, a fost semnată de numai trei români, între care Corneliu Coposu. Acum, când Ion Iliescu are la dispoziţie un întreg „Institut al Revoluţiei“ pentru a rescrie istoria cum îi convine, trebuie să spunem răspicat aceste lucruri pentru a împiedica noi desfigurări ale adevărului.
Dictatura bicefală (condusă tot mai absurd de la Cabinetele Unu şi Doi) nu ar fi rezistat dacă nu ar fi avut sprijinul aparatului de Securitate. Citind numeroase documente şi intervievând numeroşi foşti demnitari, nu pot accepta teza autonomizării Securităţii în raport cu conducerea PCR. În toată istoria dictaturii comuniste, Securitatea a fost ceea ce a dorit Lenin să fie CEKA: „sabia şi scutul“ dictaturii partidului unic. Securitatea condusă de Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad a fost total aservită liderului PCR, inclusiv cele legate de pregătirea succesiunii (în favoarea soţiei sale şi a lui Nicu). Ca şi Ceauşescu, asemenea anturajului dictatorului (E. Bobu, D. Popescu, I. Dincă, C. Dăscălescu, Şt. Andrei, I. Coman, C. Olteanu, I. Totu, M. Mănescu), magnaţii Securităţii se hrăneau cu mituri conspiraţioniste, izolaţioniste, xenofobe. Ideologia huliganic-antisemită, antioccidentală şi antiliberală avea să impregneze (până la ora când scriu aceste rânduri) publicaţii direct sau indirect, vizibil sau invizibil legate de grupul naţional-securist.
(Acest eseu, ca şi cele care vor urma, va fi inclus în volumul meu Anul revoluţionar 1989, care va apărea în toamnă la Editura Humanitas.)
