De același autor
Născută într-o familie evreiască din Praga, Heda a fost deportată, împreună cu soţul ei, Rudolf Margolius, şi întreaga familie, mai întâi în ghetoul din Łodz, apoi la Auschwitz. Părinţii ei au murit în camerele de gazare. Heda a supravieţuit, şi-a imaginat că, revenită în Cehoslovacia postbelică, va trăi într-o lume democratică. Precum mulţi intelectuali din Europa Centrală, Rudolf, care a fost deportat la Auschwitz şi Dachau, a aderat, în 1945, la Partidul Comunist, visând şi el la o lume nouă, fără rasism şi fără injustiţie. Existau însă planurile lui Stalin de încorporare a Cehoslovaciei în noul bloc. Orice rezervă, orice opoziţie era intolerabilă. Fiul fondatorului Cehoslovaciei, ministrul de Externe Jan Masaryk avea să fie lichidat (simulacru de sinucidere), Cortina de Fier se cobora în chip asfixiant peste întreaga zonă controlată de Stalin şi servitorii săi. Rudolf Margolius, expert în chestiuni economice, devenea ministru adjunct al Comerţului Exterior, o poziţie politică extrem de expusă suspiciunilor maniacale ale staliniştilor. Era epoca vânătorilor de vrăjitoare, a competiţiei dintre cele două „lagăre“ (termen lansat de Jdanov la Consfătuirea fondatoare a Cominformului din 1947), se căutau ţapi ispăşitori pentru eşecurile economice ale „democraţiilor populare“.
Stalin exportase în Europa de Est nu doar o propagandă deşănţată, ci şi un model de prigonire a „duşmanilor poporului“. Mai întâi, liderii partidelor de opoziţie, apoi chiar unii demnitari comunişti (în special cei cu o experienţă biografică occidentală) au fost identificaţi drept elemente subversive. S-au organizat procese-spectacol, acestea reprezentând o dimensiune esenţială a noului sistem. Ruptura cu Iugoslavia, din 1948, denunţarea lui Tito şi a conducerii PC din Iugoslavia drept „o bandă de asasini spioni“ au exacerbat acest climat al suspiciunii generalizate. În aceste condiţii, au fost inventate acuzaţiile împotriva unor figuri marcante ale comunismului cehoslovac. Mai întâi, acţiunile investigative (adică de inventare a inamicului intern) au fost lansate chiar de Rudolf Slansky, secretar general al PC din Cehoslovacia, mâna dreaptă a liderului suprem, alcoolicul abulic care era Klement Gottwald. În spiritul lozincii obsesive „Cu Uniunea Sovietică pentru veşnicie“, consilierii sovietici au devenit adevăraţii autori ai scenariilor demonologice.
La sfârşitul anului 1951 a venit rândul lui Slansky, cel care patronase (poate că şi iniţiase) arestările celor care aveau să devină colegii săi pe banca acuzaţilor. Nu exista imunitate perfectă în raport cu mecanismul terorii universalizate, distincţia dintre victimă şi călău era încă precară, maleabilă. Între cei 14 inculpaţi, în monstruoasa înscenare judiciară din toamna anului 1952, 11 erau evrei. Să-i amintesc aici pe Bedrich Geminder, fost funcţionar de vârf al Cominternului, şeful Secţiei Externe a PC din Cehoslovacia, căsătorit cu Irene Falcon, secretara personală a lui Dolores Ibarruri (Pasionaria); pe Karel Svab, fost ministru adjunct al Securităţii; pe Jozef Frank, fost secretar general adjunct al PC din Cehoslovacia; pe Otto Fishl, fost ministru adjunct de Finanţe. A fost arestat şi în final condamnat la închisoare pe viaţă Artur London, fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, membru al conducerii FTP-MOI (parte a rezistenţei antinaziste) din Franţa. Coincidenţa face că o carte pe care am citit-o recent se ocupă de tribulaţiile celui care avea să fie condamnat în acelaşi proces, André Simone, şeful departamentului internaţional al cotidianului comunist Rude Pravo. Pe numele său real Otto Katz, născut în 1895 în Boemia, acesta a fost, în anii 30, mâna dreaptă a celebrului propagandist en titre al Cominternului, Willy Munzenberg. Otto Katz a rămas până la sfârşit loial lui Stalin. A jucat un rol-cheie la Hollywood, în rândul emigranţilor germani, a fost prototipul pentru personajul Victor Lazlo din Casablanca, a fost prieten cu Fritz Lang, a acţionat la New York (racolări, vendete, represalii) şi în Mexico City, în campaniile NKVD-iste împotriva lui Victor Serge şi a altor militanţi antistalinişti. Îmbătat cu iluzii, dialectician îndrăgostit de utopie, asemeni unui Belu Zilber, devenise el însuşi un iluzionist, un fanatic prins în păienjenişul războaielor din umbră. André Simone a fost corespondentul lui Rude Pravo. La procesul din 1952 a recunoscut cele mai aiuritoare acuzaţii. Fusese cândva apropiat de Noel Field, personaj central în acele jocuri pe muchie de cuţit. A fost spânzurat şi el în decembrie. Trupurile au fost incinerate, cenuşa a fost azvârlită pe o şosea îngheţată. Spânzurat a fost şi Vladimir Clementis, comunistul slovac care l-a înlocuit pe Jan Masaryk ca ministru de Externe (un roman de Kundera, cred că The Book of Laughter and Forgetting, începe cu faimoasa istorie a trucării unei fotografii istorice, când din Clementis, aflat lângă Gottwald, nu mai rămâne decât o pălărie).
În acea perioadă, la Bucureşti, la Comisia Controlului de Partid, se urzeau firele unor dosare menite să-i incrimineze pe unii dintre foştii voluntari din Spania şi din maquis. În anii războiului, aflat în URSS ca refugiat politic, Slansky a fost directorul Departamentului Est şi Central-European de la Radio Moscova. Ambii mei părinţi au lucrat în cadrul serviciului românesc, direct subordonat lui Slansky. În mod cert, acest tip de trecut îi făcea candidaţi pentru versiunile româneşti ale epurărilor sângeroase ce făceau parte din (i)logica sistemului.
Rudolf Margolius a fost condamnat la moarte sub acuzaţii absolut halucinante: conspiraţie sionistă menită să distrugă economia cehoslovacă, trădare de patrie, complot pentru răsturnarea regimului. În cartea sa Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century (Wiley, 2006), fiul Hedei şi al lui Rudolf, arhitectul Ivan Margolius, citează numeroase documente care probau un antisemitism visceral devenit politică oficială în Cehoslovacia. Mitul extremist al „iudeo-bolşevismului“ îşi află în noua teorie a conspiraţiei sioniste, pusă în „slujba imperialismului anglo-american“, o morbidă contraparte. În capodopera sa The Origins of Totalitarianism, Hannah Arendt consacră una dintre cele trei părţi din carte problemei antisemitismului (ca substrat ideologic ireductibil al nazismului). Iată că acum, graţie lui Timothy Snyder, autorul cărţii Bloodlands, avem o analiză pertinentă şi persuasivă a componentei antisemite a stalinismului.
Heda Margolius şi fiul ei au fost trataţi ca paria în anii care au urmat procesului Slansky. Abia în 1963 a avut loc o reabilitare parţială şi tăcută a celor ucişi. Liderul stalinist Antonin Novotny nu-şi putea permite să deschidă cutia Pandorei a unei dezbateri oneste privind atrocităţile anilor 50, fusese el însuşi prea adânc implicat în ele. În necrologul apărut în New York Times din 9 decembrie 2010, William Grimes aminteşte că, în chestionarul pe care l-a completat în 1963 pentru Ministerul Justiţiei, văduva lui Margolius (între timp măritată cu filosoful Pavel Kovaly) indica următoarele pierderi suferite: „pierderea onoarei“, „pierderea sănătăţii“ şi „pierderea credinţei în partid şi în justiţie“. Abia pe ultimul loc figura „pierderea proprietăţilor“. Au urmat anii în care Heda Kovaly Margolius a tradus masiv din autori precum Heinrich Böll, Saul Bellow, Muriel Spark, Philip Roth şi William Golding. Dar cel mai important pentru ea a fost să-şi scrie memoriile. A rezultat una dintre cărţile fundamentale ale literaturii lagărelor şi terorii din veacul totalitarismelor dezlănţuite. Apărută în engleză sub titlul Under a Cruel Star, cartea Hedei Kovaly i-a oferit exigentului critic cultural Clive James prilejul acestei formulări superlative: „Dacă mi se acordă doar 30 de secunde timp de gândire pentru a mă decide asupra unei singure cărţi pe care să o recomand unui student pe tema drumului dificil necesar de urmat pentru înţelegerea tragediiilor secolului XX, aş alege volumul Hedei Margolius“.
În 1967, Heda Kovaly a emigrat în Statele Unite împreună cu soţul ei, care a predat la Northeastern University. În momentul apariţiei memoriilor ei, influentul critic Alfred Kazin, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre intelectualii din New York, a afirmat: „volumul de memorii este unul extraordinar, atât de impresionant încât l-am recitit luni de-a rândul, incapabil de a mă aduna pentru a recenza această carte, deoarece ea este mărturia unei vieţi care a fost în mod repetat răvăşită de efectele malefice ale totalitarismelor Europei secolului trecut“.
Despre viaţa acestei femei putem spune că a fost mutilată, schilodită, distrusă, în sensul despre care vorbea cândva Adorno. Există un film documentar pe care l-am prezentat de-a lungul anilor studenţilor mei, încercând să le propun o desluşire împreună a misterului proceselor-spectacol.
Se initutlează A Trial în Prague şi reconstituie procesul Slansky. La vremea când a fost făcut filmul, era cred prin 1997, televiziunea cehă a decis să nu-l transmită întrucât ar fi insistat prea mult pe tema evreiască. Le-o spun studenţilor, o spun şi aici: nu filmul a insistat pe această problemă, ci istoria reală a unui veac în care monştrii totalitari (da, folosesc deliberat acest cuvânt) au desemnat întregi categorii umane lichidării numai pentru că erau cine erau. //
