Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

Conform lui David Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Isaac Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis cariera profesorală a istoricului.

Sunt greu de găsit două personalități in^­te­lectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al ce­le­brului volum Russian Thinkers. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stân­ga, a fost îndrăgostit de gran­dioase generalizări he­ge­li­a­no-marxiste și îi venera pe eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Sta­lin și Troțki). Sir Isaiah (Ber­lin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în ra­port cu utopismul, dis­pre­țuia radicalismul de orice coloratură și pre­țuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic.

În timpul Războiului Rece, cei doi gân­di­tori, ambii născuți în Imperiul Rus din fa­milii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, de­si­gur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni in­compatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit membru al Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii ’20, Berlin nu a fost ni­ciodată membru al vreunei secte le­ni­niste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist in­de­pendent, un influent jurnalist și un apre­ciat istoric. Dar el nu a renunțat la o con­cepție romantică privind bolșevismul tim­puriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul te­nace pentru visul revoluționar ultim, me­nit să îndeplinească planul secret al Is­to­riei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spec­taculoase și îl admira pe Alexander Her­zen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i“ mic) se de­zvol­tă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în noul său vo­lum, Isaac & Isaiah: The Co­vert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013), o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre ani­mozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține re­cu­noaș­terea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o ve­deau drept total nejustificată. Cu alte cu­vinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis cariera profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să îm­părtășească cu factorii decizionali deza­pro­barea sa profundă și constantă a lui Deut­s­cher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut in­dubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că, dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vi­cepreședintele universității, John Ful­ton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi fă­cut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de nu­me­roasele zvonuri conform că­rora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în per­secuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pen­tru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scri­soarea dumneavoastră îmi ridică o di­le­mă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura per­soană a cărei prezență în aceeași co­munitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (...) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente... și evident nu consider că opiniile personale, în spe­cial cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare pro­fe­sorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment“ (p. 279). Consider că ase­menea cuvinte nu aparțin unui adept in­ve­terat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei in­te­lectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor ’60, Caute exa­mi­nează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai ago­nizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Sta­lin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșe­vis­mului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bu­nul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un so­cialism originar care a fost în­tinat de tragedia sovietică („so­cialismul real existent“). Berlin, precum Leszek Kołakowski după ruptura cu ilu­zii­le timpurii, a văzut rădăcinile stali­nis­mu­lui în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată des­pre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator le­ni­nist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de 60 de ani, în 1967. Nu știm cum ar fi reacționat la schim­bările revoluționare ale lui Gor­ba­ciov. Sau, de fapt, știm: ar fi sperat că flacăra Revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răz­bu­nat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate pre­dicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin, o ase­­menea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o catastrofă istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime ori­bile pe conștiință decât cele mai te­ribile prigoane religioase“ (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul și is­toricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera pe Deutscher drept un impostor intelectual, un ma­ni­pu­lator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunis­mu­lui promovată de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Le­nin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii“. Era un re­negat nevrotic care convertea propriile ob­sesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a pre­fe­rat să ofere echivocuri și ironii anti-an­ticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin, afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E.H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, ne^­în­do­ielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în con­for­mitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor inte­lec­tuale, decât ambiția de a des­coperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La su­pra­fa­ță ținta criticii sale a fost doctrina ora­culară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul stu­diilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovie­to­logilor americani. Pentru Deutscher, aces­tea erau iremediabil superficiale și par­ti­zane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu cer­ti­tu­dine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true be­liever). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014.)

Traducere din limba engleză de BOGDAN C. IACOB

DAVID CAUTE - Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013)