Viaţa şi timpurile lui Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlăţuit, a regretat amarnic anii orbirii, a ştiut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiaţiunii, drept un poet autentic, confirmând aşteptările lui E. Lovinescu din anii ´30. A susţinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion şi ale lui Ion Negoiţescu de reabilitare a lui Eugen Lovinescu, în pofida opoziţiei vechilor şi noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecţii utopiei, preoţii a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politică a comunismului românesc (precum Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile şi cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpără erorile anilor ´50 şi vor rămâne printre cele mai curate şi nobile poeme ale literaturii româneşti din ultimele decenii ale tragicului secol al XX-lea.

Deşteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu şi A.E. Baconsky au fost cei care şi-au abjurat public „producţiile“ literare din anii anteriori, şi-au pus cenuşă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. „Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidităţi“, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu „piticul de la Uniunea Scriitorilor“. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, că era de fapt instrumentul „perfectului acrobat“, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Răutu. A înţeles că a fost folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii „Noii Credinţe“ (Miłosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila József (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: „Mulţi am dorit să fie bine / Nu pentru noi, ci pentru toţi / Doar alţii au gândit mai bine / La patru aurite roţi“. Ne-a povestit odată despre şedinţele de pomină din vara anului 1958 când, acuzat de teribile păcate, între care „lipsa de vigilenţă“, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancţiuni în acea vară a represaliilor. În timp ce-şi făcea o formală autocritică, Ema Beniuc a început să urle isteric: „Nu-l credeţi, minte, vrea să înşele Partidul!“. Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un „duşman obiectiv“.

Poeziile de după 1968 ale fostului sburătorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aş zice condensat, al începuturilor, dar şi solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referinţele biblice, parabolele despre nemurire şi salvarea sufletului: „Cocoşu-n zare-a trâmbiţat / S-a înroşit de cântec marea / Nu-i încă zi dar poţi să-ncepi / Poţi Petre să-ţi începi vânzarea“. Fabule cu semnificaţii suvbersive, aluzii străvezii, în metafore abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: „Pe vremea Regelui David / Veni la el un individ / Spunând: Ascultă băi Davide / De ce în ţară nu-s stafide / Căci ele mi se fac din struguri / Și când le ciuguleşti te bucuri. / David răspunse Ehehe / Ce bune-ar fi, dar nu mai e / Ce nu mai e, făcu săracul / În ce le pune cozonacul“...

Eugen Jebeleanu, pe care l-am cunoscut aşa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice şi perverse ale nomenklaturii: „Vai de sufleţelul nostru care / Când să fie mare / Ni se cocoşa ca prostul / Proştilor dând ascultare“. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, îşi imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al „zeilor“, va putea încuraja unele tendinţe liberalizante. Miza, bănuiesc, pe o relaţie specială cu Ceauşescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Braşov unde se afla deţinutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Un timp, Ceauşescu l-a tratat cu un anumit respect.

După 1971, când la Plenara CC din noiembrie, consacrată noului îngheţ ideologic, Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin Tezele din iulie, Ceauşescu şi echipa sa au decis că este un „intratabil“. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (şi în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susţii că Nijinski era un revoluţionar veritabil, că versurile lui Eminescu „Mai departe, mai departe / Mai încet tot mai încet / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte“ sunt adevăratul model poetic, nu versificaţiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde.

Ca atâţia alţii, ca Aragon, ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu s-a identificat emoţional, sentimental, pasional cu stânga revoluţionară a veacului al XX-lea. Admiratorul lui Bacovia a crezut şi el în utopia socialistă. S-a înşelat, dar nu a fost un poltron, un şarlatan, nu a cântat osanale lui Ceauşescu. Tabletele sale, mai întâi în Contemporanul, apoi în România literară, erau tot atâtea săgeţi azvârlite în direcţia unei puteri tot mai absurde, tot mai iraţionale, tot mai aberante. Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar. Îmi amintesc publicarea tabletei despre Doctorul I.A. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile şeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, şeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleştii din gură, să-l lase să vorbească liber... Știu, în Jurnalul său, Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, şi atâţia alţi intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu a fost un răsfăţat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuşi, în anii ´70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susţinerea tinerilor scriitori şi prin respingerea imposturii, ceea ce admitea şi Monica Lovinescu în Jurnalul său.

Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracţie de rolul lui Jebeleanu în rezistenţa împotrva noului proletcultism (botezat „protocronism“), de curajul său dovedit în câteva situaţii extrem de complicate când a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicaţii dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (şi spre deosebire de ultraconciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ţinut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu şi Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

După 1965, Jebeleanu a renunţat definitiv la triumfalismul oficial, a scris Elegie pentru floarea secerată, un volum sfâşietor, un cri de coeur în memoria fiinţei iubite dispărute, a celei care a fost minunata pictoriţă Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie şi până astăzi, cu Tudor şi Florica, fiul şi fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeaşi stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul „Petru Groza“ din clasa întâi până într-a şasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înfiinţatul Liceu nr. 24 (actualul „Jean Monnet“) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea Televiziune. Știam, evident, cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, Surâsul Hiroshimei era una dintre cărţile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu am scris o compunere despre acel poem, îmi vin şi-acum în minte versurile: „Ce noapte deasă, vai ce noapte deasă / Unde-i cărarea care duce către casă? / Ce noapte mare, vai, ce noapte mare / Unde-i cărarea doamnă ´nvăţătoare?“. Nu mai vorbesc de Lidice, piesa de rezistenţă, probabil cea mai sinceră, a poeziei antifasciste româneşti.

Am lângă mine acum, când scriu această evocare, volumul Hanibal, apărut la Editura Cartea Românească în 1972, cu copertă şi ilustraţii de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exemplar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris „Feriţi-vă“, urmat în spate de un căţeluş care nu prea ştie lângă cine se află şi ce pericole îl pândesc... Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecţie de viaţă şi o exhortaţie care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: „Lui Volodea, cu îndemnul de a învăţa câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioşi“ (februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 şi 258, poate fi citit poemul, apărut iniţial în Contemporanul, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varşovia. Intitulat Izvoare, poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele „Lumina Cehoslovaciei“. Pentru Jebeleanu, ca şi pentru Bogza, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecţia unei mari speranţe. Circul voievodal de la Bucureşti i se părea de un ridicol neţărmurit. Credea totuşi că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia poliţienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câştigat. //

Citeste si despre: antifascism, Eminescu, televiziune, resurectia, politienesc.