De același autor
Sofisticate proiecte de PR au adus în atenţia lumii globalizate două dintre cele mai vechi instituţii: monarhia şi Vaticanul. Nici instituţiile, suspectate adesea de anacronism, n-au ratat oportunitatea de a-şi consuma potenţialul spectacular şi de a transmite un mesaj de modernizare şi adecvare la cerinţele secolului. Secretul rochiei de mireasă a viitoarei ducese de Cambridge, Kate Middleton, momentul mult aşteptat al sărutului mirilor în balconul Palatului Buckingham, unde publicul a fost răsplătit cu un bis, dilema caleaşcă versus automobil decapotabil, ieşirea-surpriză a cuplului după cununie în piaţa publică pentru un tur cu baloane şi zdrăngănele legate de maşină în bună tradiţie americană, deci în răspărul protocolului regal, toate au fost potrivite astfel încât să corespundă show-ului mediatic aşteptat.
Londra şi Vaticanul invadate de presă au devenit locul transmisiilor fluviu, cu studiouri instalate peste tot, cu numeroşi reporteri, adesea aceiaşi care transmit în direct din teatrele de război, comentând neobosit fiecare moment al protocolului regal sau pe cel religios din faţa Catedralei Sf. Petru, explicând fiece detaliu al costumaţiei, al personajelor şi al ceremoniei pentru a oferi publicului senzaţia că participă, că este acolo, că nu lipseşte de la marile întâmplări ale lumii.
Acest „reality-show“ exacerbat, care subminează valorile clasice ale ştirilor fiindcă acaparează atenţia oamenilor fără să aibă un impact asupra existenţei lor, consacră transformarea vieţii private în bun de consum, aşa cum anunţaseră cu decenii în urmă teoreticienii postpostmodernismului, şi instaurarea culturii divertismentului. Televiziunea devine referinţa principală de existenţă, conduitele sociale pot fi influenţate de aceasta şi, mai mult, ea oferă standardele de utilizat în viaţa cotidiană. Cum altfel ar putea fi justificată „vizionarea“ unei eprubete cu sângele Papei Ioan Paul al II-lea tocmai la beatificare,
într-un moment care invocă sacralitate, duh, şi nu trup, spiritualizare, decât prin presiunea vizualului, a nevoii de spectacol? McKibben acuza, de altfel, televiziunea de absenţa sentimentului istoriei şi de amnezia pe care o produce în conştiinţa publică, instalând proiecţia în locul realului, emoţia în locul raţiunii, fragmentarul în locul sintezei.
Dar, dincolo de teoreticieni şi teorii, transmisia în direct, cea care produce în cel mai înalt grad iluzia participării la evenimentul imediat, este, probabil, şi forma cea mai intens manipulatoare: iată, spune reporterul, ceea ce vedeţi aici şi acum împreună cu mine este exact realitatea, netrucată, nemodificată.
Aşa poate telespectatorul nemişcat în scaun să se plimbe la trap însoţind caleaşca regală, să îngenunchieze fără pic de evlavie, ronţăind pufuleţi, în faţa Catedralei Sfântul Petru, să comenteze ironic forma pălăriilor ce îi defilează prin faţa ochilor sau să suspine la vederea cuplului echipat după manualul de protocol regal. Numai eprubeta cu sânge papal, ei bine, asta îl nedumereşte o clipă, până îi găseşte locul cuvenit în show. //
Citeste si despre: televiziuni, nunta regala, Ioan Paul al II-lea, beatificare, .
