Jurnaliști căzuți la masa puterii: Adriana Săftoiu și Răsvan Popescu

Ce se întâmplă cu jurnaliștii care părăsesc baricada jurnalismului pentru poziții guvernamentale, în conjuncție cu politica?

Doi dintre numeroșii purtători de cuvânt ai Președinției sau ai guvernului postdecembrist, cei mai mulți selectați dintre jurnaliști, au crezut de cuviință să dea în vileag culisele puterii: Adriana Săftoiu, mai cu­noscută ca umbră a pre­șe­dintelui Băsescu decât ca spea­ker al premierului Radu Vasile (perioadă nedezvăluită), și Răsvan Popescu, care a trecut „fără regrete“ de la Gu­vernul Vasile la preșe­din­tele Constantinescu. Despre dexteritățile lor stilistice doar atât, ca să separăm „talentul de caracter“ (A.S.): abili, ambii au condei, Răs­van Popescu fiind confirmat ca prozator și scenarist de filme premiate, amândoi știu să pună în valoare interesul pentru privitul pe gau­ra cheii, indiscreția fiind exploatată fără pre­judecăți, atât în volumul recent, Cronică de Cotroceni al Adrianei Săftoiu, cât și în cele două jurnale ale lui Popescu, apărute în 2002 și 2013 sub titlurile Purtătorul de cuvânt și Cu­tia cu maimuțe.

Întrebarea e ce se întâmplă cu jurnaliștii care părăsesc baricada jur­na­lis­mului pentru poziții guvernamentale, în conjuncție cu politica. Ce rămâne din spiritul critic, din dorința de a sco­toci adevărul, de a sta de veghe? Cărțile răs­pund acestor întrebări, sugerat sau cu fran­che­țe: mai nimic. Răsvan Popescu, timp de șapte ani jurnalist la BBC, Expres, TVR, măr­turisește: „Gazetăria e bună, dar nu rămâi în ea. E bună pentru că deschide accesul către orice și oricine“. Crezul unui ca­rierist, care a privit cu ci­nism demnitățile picate din ce­rul politic, ca secretar de stat, pur­tător de cuvânt la Pre­șe­dinție, membru CNA: „Eu pri­vesc demnitățile ca pe niște funcții pe care le în­de­plinești ca la carte, după ca­re îți iei banii și te duci aca­să“, spune în interviul pu­bli­cat de suc­ce­soarea sa în Vocile Puterii. Reiese din cărți că mecanismul prin care se aleg pur­tătorii de cuvânt și de imagine este la fel de improvizat ca guvernările haotice, pline de de­cizii bram­bu­rite, reacții la conjuncturi și mă­suri menite să protejeze imaginea, să sa­tis­facă vanitățile po­liticienilor, iar nu interesul cetățeanului.

Remarcați ca jurnaliști, dar aleși pe simpatie sau printr-o fericită întâmplare, cei doi pri­vesc „curtea“ când cu dispreț, când cu ci­nism, când critic, când clement, după ce au în­vățat combinațiile și șmecheriile supra­vie­țui­rii politice. „M-am gândit cum ar fi trebuit să fie acei curteni care să nu se lase vrăjiți că sunt lângă Putere, să nu fie flatați de faptul că împart, măcar din când în când, privilegiile locului, ale funcției...“, notează Adriana Săf­toiu, fostă jurnalistă la Rompres și la Me­dia­fax, extrăgându-se o clipă dintre curteni. Pri­vi­legiile funcției, recunoscute pe alocuri, de la sa­lariul bunicel la mașina cu șofer și bod­y­guard până la călătoriie exotice, aduc cu ele și o altă vedere asupra realității, una de sus. Contaminarea s-a produs. Deveniți demnitari, foș­tii jurnaliști și-au însușit perspectiva po­li­ticienilor pe care îi secondează. Uneori au ilu­zia că iau parte la facerea istoriei, alteori se re­semnează cu  funcționăreala umilitoare. De­și scrise de oameni inteligenți și educați, jur­nalele nu trădează interes pentru profe­sio­na­li­zare în poziția de comunicator la cel mai înalt nivel. Comunicarea instituțională este o me­se­rie în sine, calificarea la locul de muncă nu (mai) poate fi o soluție. Eșecul Tatianei Ni­cu­les­cu Bran ca purtătoare de cuvânt  la Pre­șe­din­ție este un exemplu. Sătui de șefii pe care îi servesc „ca de mere acre“ (A.S.), cu  nu­me­roase frustrări, indispoziții și spaime acu­mu­la­te, Adriana Săftoiu și Răsvan Popescu își plâng de milă ca victime ale balamucului politic pe care, însă, nu-l părăsesc: „Dacă aș rămâne la ța­ră să îmi săvârșesc Jurnalul, Proiectul lit­e­rar, scenariile, aș trăi prost, ai mei la fel și lu­mea m-ar privi ca pe o ciudățenie... făcând pe oficialul sunt considerat cineva... Ina, Se­ver au parte de respect și în general de tot ce trebuie. Eu doar mă înclin...“ (R.P.), iată un argument cu întreaga amărăciune su­bia­cen­tă. Mai calculată, Adriana Săftoiu se des­crie ca dezinteresată de funcții, neim­pre­siona­bilă la mofturile „dictatorului“ Băsescu și ale pupilei sale politice, Elena Udrea; totuși, n-a împiedicat ca „monstrul“ să-l pună șef la SIE pe soțul ei. Dincolo de clauza de loialitate, am­bii sunt rar vizitați de sentimentul de­vo­ta­men­tului față de înalții demnitari cărora le-au fă­cut imagine, cel mult câte o înduioșare.

Jurnaliștii trecuți temporar în marketingul po­li­tic, reveniți în mass-media nu și-au putut re­cupera credibilitatea, de aceea unii fie au ră­mas în politică, fie și-au aranjat un post în di­plo­ma­ție, în consilii de administrație, în agen­ții. Răs­van Popescu a fost condamnat de par­tid la plic­tiseală în CNA („Lasă, se fac și acolo porcării“, îl consolează consilierul prezidențial Zoe Pe­tre), Adriana Săftoiu a prins un loc de se­­nator în cir­cumscripția Urlați pe listele PNL, în ad­ver­sitate cu Băsescu. Dezgustul de po­li­tica pri­vită in­tes­tin, compensat de avantaje și imu­ni­tăți, nu i-a scutit pe vremelnicii pur­tă­tori de cu­vânt de izo­lare: „Ceea ce am simțit pe pielea mea a fost faptul că nu există în­gă­duință, odată ce ai tre­cut de cealaltă parte. Ești un fost ziarist, de­ve­nit funcționar al sta­tului, că­ru­ia i se vor apli­ca, uneori chiar cu plă­cere, pe­depse jur­na­lis­ti­ce“ (A.S.). Cum însă con­versia spre apele tul­buri ale politicii dâm­bo­vițene s-a dovedit con­ve­nabilă, chiar rentabilă, nu-i mare supărare.