De același autor
Succesul expoziției Brâncuși de la Timișoara, ilustrat și de numărul mare de peste 130.000 de vizitatori ai Muzeului Național de Artă (MNArT), a însemnat nu doar un moment de grație al proiectului Capitalei Culturale Europene, ci și o ocazie de a afla ceva despre destinul unui mare artist, despre sculptură, despre artă, cât și despre secretul organizării unei expoziții de amploare. Presa și-a făcut, în general, datoria, înțelegând, cu mai mult sau mai puțin entuziasm educativ, în câte feluri se poate vorbi despre marele sculptor.
Tocmai când expoziția se apropia de final, iar cozile la ultimele bilete depășeau lungimea Palatului Baroc care găzduiește muzeul, a sărit de la un anonim de pe Facebook o mare descoperire: pe celebra sculptură Pasărea în văzduh apar niște amprente! Patru amprente digitale suspecte! Deîndată, spiritul detectivistic pitit în orice jurnalist care se respectă a alertat suflarea mediatică televizivă, generând o ditamai știrea la PRO TV cu titlul exploziv „Expoziția Brâncuși de la Timișoara s-a încheiat cu un scandal tipic românesc. Ce s-a descoperit pe una dintre operele expuse”. Întoarsă pe toate fețele, împrejurarea a fost discutată cu toată seriozitatea, au fost făcute presupuneri, au fost interogați directorul muzeului, precum și președintele Fundației Art Encounters, dar Pasărea brâncușiană s-a încăpățânat să nu își dezvăluie misterul. Cum n-a fost de fapt niciun scandal, ci doar controverse și ipoteze extravagante (or fi amprentele lui Brâncuși?) pe rețelele sociale, presa locală a ignorat episodul, spre cinstea ei.
Dincolo de comic, se pune întrebarea ce mai e azi, de când s-a democratizat pe rețele gălăgia, interesul public care stă la temelia profesiei de jurnalist. Ne-am obișnuit cu infotainmentul la televiziuni, consumăm adică știri distractive care nu lipsesc din jurnalele televiziunilor, ne-am obișnuit cu exagerările adesea deloc jurnalistice din presa online, cu hăhăiala din studiourile de radio și de televiziune, cu enormitățile și conspirațiile ieșite chiar din cabinetele decidenților și relatate cu poftă de jurnaliști. Să fie misterioasele amprente de pe o sculptură celebră subiectul de interes public al unei expoziții care a stârnit un imens interes? Subiectul e la fel cu supa de dovleac aruncată de niște activiste exaltate pe celebra Giocondă la Muzeul Luvru din Paris? Se pot da răspunsuri diferite, dar rămâne întrebarea cât mai respectă mass-media azi limita între interesul public și interesul publicului pentru subiecte picante.
Televiziunile de (puține) știri ca România TV și Realitatea TV, rebotezată Realitatea Plus, oferă zilnic telespectatorului ahtiat tâmpenii servite cu aplomb. Un dialog recent, purtat pe coridoarele Statului Paralel între doi agenți politici trimiși la înaintare în presă, întregește peisajul jalnic al unor televiziuni „de știri”. Oamenii ăștia știau cine va câștiga alegerile în România și în lume, puneau degetul pe viitorul președinte al României (cine altul decât George Simion), aveau „informații” despre cine cu cine și de ce, aveau în buricul degetului mic „soarta lumii”. Predicțiile politice interne și internaționale au fost rostite cu siguranța previziunilor Babei Vanga.
Partea sordidă a poveștii este că astfel de talk-show-uri, desfășurate într-o atmosferă de joasă bârfă, obțin audiență și contribuie la dezinformarea publicului, producând totodată derută morală pe scară largă. Fenomenul este sistemic și sistematic. RTV are de mult emisiuni de golăneală pură, Antena 3, deși aparent cumințită de când s-a asociat brandului CNN, n-a putut renunța la serviciile penibile ale comentatorilor arondați care cântă de ani aceeași partitură. Anul electoral va stimula relele conduite jurnalistice, acolo unde virusul e deja instalat, ducând manipularea, conspirația, propaganda deșănțată pe cele mai înalte culmi. Perspectiva pesimistă include și moda podcasturilor, care extinde bunul plac fără reguli de pe rețele, permițând oricui să bată câmpii în numele jurnalismului și al libertății de exprimare. //
