De același autor
Refuzul propunerii UDMR pentru Ministerul Culturii de către președinte a fost motivată sumar: persoana nu știe bine limba română. Farsa de la Radio Zu căreia Rozalia Biro i-a căzut victimă a făcut repede turul Internetului și, evident, a ridiculizat-o. Cum să nu râzi când viceprimărița municipiului Oradea declară că nu are bipezi în familie și, mai mult, că bipezii s-au rărit în oraș grație Poliției comunitare ! Radio Zu a mizat pe informația locală că doamna Biro are scăpări în cunoașterea limbii române. Dar nu asta e problema! Rozalia Biro are ca limbă maternă maghiara, a făcut studii preponderent în limba etniei sale, iar scăpările sunt inerente. Problema este alta: ajunși în diverse funcții, oamenii politici cred că devin subit competenți, atoateștiutori. Ridicați în rang, desfid dicționarele și enciclopediile, adoptă discursuri complicate, riscând ridicolul pentru care niciun demnitar nu a fost pedepsit. Politicienii uită să spună ”nu știu” (ridică din umeri doar când este vorba de faptele lor reprobabile), uită să întrebe, evită să cheme oameni competenți, specialiști și experți când este de rezolvat o problemă. Li se pare o vulnerabilitate. Doamna Biro avea o cale simplă de a strica farsa lui Buzdugan: să pună întrebări, să se lămurească în privința unui termen neclar. Mai mult, dându-i termenului de ”biped” conotația de ”handicapat-cerșetor”, viceprimărița a acceptat pe loc să participe la o emisiune tematică. Nici aici n-a avut prea multe îndoieli: oare se pricepe, are cum să acopere subiectul, știe ceva despre asta? A preferat un bla-bla, cum fac în general politicienii, mai ales când au ajuns în funcții importante. Un bla-bla spre hazul tuturor, punctat cu un regret la final, că emisiunea nu se ține.Totuși.
Dar mai este o problemă. Mult mai gravă. Felul cum își selectează partidele politice cadrele pentru a le pune în funcții. În ultimii ani, mecanismul a degenerat într-atât, încât se poate spune că politicul a eradicat (în sfârșit!) criteriile competenței și ale integrității în acordarea de demnități, funcții și poziții de conducere. De sus până jos. Ca să fii director la o deconcentrată județeană, e destul să fii membru de partid, să contribui cu bani și să îți arăți admirația față de lider. Prinde bine dacă ai o rudă în guvern sau la partid. Ca să fii ministru, trebuie mai mult din toate acestea, plus să faci parte din anturajul premierului, să fii om de casă, să execuți gudurături, figuri libere și impuse. Mai trebuie să fi avut poziții aprige față de adversarii politici, să dovedești că poți să îi faci albie de porci în presă. Un dosar penal, o incompatibilitate pot fi adevărate garanții. Așa au ajuns miniștri Relu Fenechiu, Mariana Câmpeanu, George Copos, Codruț Sereș, Tudor Chiuariu, Zsolt Nagy, Avram Mureșan, Decebal Traian Remeș și alții condamnați sau în curs de cercetare, împreună cu încă vreo 40 de parlamentari penali, vreo 30 de primari și președinți de consilii județene etc. Un premier în persoana lui Adrian Năstase stă la închisoare pentru corupție. Așa au ajuns în Parlamentul European neveste, odrasle, nași și cumnați. Există și excepții, Monica Macovei fiind cazul atipic de demnitar.
Pe Rozalia Biro ca potențial ministru al culturii, au apărat-o atât premierul Ponta când a transmis propunerea la Președinție, cât și șeful ei de partid sau colegii din UDMR. Argumentele lor au fost că la minister nu e necesar un om de cultură, e destul un manager. Doamna e economistă, așadar e numai bună. Argumente false, care arată din nou că domeniul culturii este disprețuit de actuala guvernare. Distrugerea ICR, desființarea TVR Cultural, lovitura dată Muzeului Literaturii Române sunt câteva dovezi. La Ministerul Culturii se examinează proiecte culturale sofisticate, se fac evaluări sub semnătură de ministru, se întrețin relații culturale internaționale, așadar un strop de prestigiu cultural și o cunoaștere a domeniului ar fi necesare. Nu cerem un Andrei Pleșu, un Ludovic Spiess, un Marin Sorescu sau un Ion Caramitru, foști miniștri după 1990 (ce vremuri!), nu mai putem avea astfel de pretenții azi. Șirul de miniștri care s-a perindat timp de doi ani în cabinetele Ponta I, II, III spune ceva despre importanța dată instituției: 7 mai 2012-25 iunie 2012: Mircea Diaconu,
2 iunie 2012 – 21 decembrie 2012: Puiu Hașotti, 21 decembrie 2012 – 17 decembrie 2013: Daniel Barbu, 17 decembrie 2013 – 26 februarie 2014: Gigel Sorinel Știrbu, 26 februarie 2014 – 5 martie 2014: Mihnea Cosmin Costoiu (interimar), 5 martie 2014 - până în prezent : Kelemen Hunor. Politicieni sau politruci, au făcut varză ministerul. Nici nu li s-a cerut altceva. În acest context de glorie culturală, Rozalia Biro, a șaptea la număr, e foarte potrivită. Ce l-o fi apucat pe președinte să o respingă?
