CEDO nu crede în lacrimi de crocodil

Brîndușa Armanca 12.02.2013

De același autor

Până şi cele mai credule instituţii ale Europei au fost nevoite să admită că în România s-au depăşit de mult limitele libertăţii de exprimare.

Marile bătălii pentru libertatea de exprimare şi a presei date în anii ‘90 au fost înregistrate în memoria perisabilă a mass-media ca veritabile izbânzi. Jurnaliştii din România au putut crede vreme în­de­lun­gată, până după 2000, că pot zburda în voie pe câm­piile mustind de subiecte ale patriei, susţinuţi de sfânta li­bertate câştigată cu sânge de nişte băieţi care au murit prin decembrie 1989. Pe sub en­tuziasmul juvenil, o seamă de pragmatici au îmbrăţişat şi sta­tutul de patron, în vreme ce erau lideri de opinie printre jurnalişti, s-au îmbogăţit, au trecut în altă ligă şi au pactizat cu mogulii – de vreme ce deveniseră ei înşişi moguli şi mogulaşi – părăsind principiile pe care le clamaseră cândva. Încet-încet, con­comitent cu slăbirea acţiunii organizaţiilor de media care primeau tot mai greu finanţare şi odată cu eternul compromis al sindicatelor (câ­te mai existau) cu patronatul, libertatea presei a fost transformată în pretext pentru ră­fuieli politice şi economice ale patronilor de presă, iar critica a devenit curată bălăcăreală şi armă politică de hărţuit duşmani ca justiţia şi statul de drept. Spatele, în toată această is­torie, l-au ţinut candid instituţiile europene, CEDO mai ales, care a apărat cu mare lar­gheţe libertatea de exprimare înscrisă la ar­ti­colul 10 din Convenţia Europeană a Drep­turilor Omului, în faţa încercărilor de res­trân­gere. Aşa au câştigat doi jur­nalişti din Piatra Neamţ, Pe­tru Frăsilă și Lucica Ciocîrlan, la Curtea Europeană de la Strasbourg procesul cu statul român în 2012 şi despăgubiri de 18.000 de euro, fiindcă au fost împiedicaţi să îşi exercite activitatea de jurnalişti, aşa a câştigat în 2009 Laurian Ie­remeiov de la Timişoara, pri­mind despăgubiri de 6.000 de euro, după ce instanţele româneşti îl condamnaseră pe jur­nalist pentru calomnie fiindcă dezvăluise, cu probe, hărţuirea sexuală a unui medic de către directorul spitalului.

Şi ajungem, în fine, la zilele noastre, când până şi cele mai credule instituţii ale Europei au fost nevoite să admită că în România s-au depăşit de mult limitele: OSCE a subliniat cu două linii în raportul despre alegerile din Ro­mânia că presa a devenit „un instrument la dis­poziţia partidelor politice“ şi a dat ca exem­plu concret trustul Intact, iar în raportul MCV din ianuarie 2013 se cere „revizuirea stan­dardelor existente pentru a se garanta exis­tența unor mijloace de informare în masă li­bere și pluraliste, asigurându-se, totodată, mă­­suri reparatorii eficiente împotriva... exer­citării de presiuni nejustificate şi a recurgerii la acte de intimidare de către mijloacele de informare în masă asupra sistemului ju­di­ciar...“.

Se adaugă la acestea o sentinţă pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la acţiunea introdusă de Mugur Ciuvică, pă­re­ris­tul nelipsit în platourile Antenei 3. Omul s-a plâns la CEDO de încălcarea libertăţii de ex­pri­mare, fiindcă a pierdut procesul cu pre­şe­din­tele Băsescu pe care l-a făcut securist fără do­cumente, ca să nu mai punem la socoată că i-a făcut cum i-a venit la gură, ani de-a rân­dul, pe toţi cei care nu-i conveneau lui Voiculescu. Şi, ce să vezi? Plângerea nr. 29672/05 i s-a respins şi odată cu ea la­men­taţiile nefondate, fiindcă CEDO nu încurcă ex­primarea neîngrădită cu impertinenţa, nici li­bertatea cu bunul plac. Un citat mai larg din motivarea instanţei europene pentru inad­misibilitatea cazului merită văzut: „spre a ve­rifica în ce măsură a existat o «nevoie so­cială imperioasă» pentru restrângerea liber­tăţii de exprimare în cauză, CEDO a avut în vedere faptul că reclamantul a făcut atât ju­decăţi de valoare, cât şi imputări factuale cu privire la conduita parţii vătămate, iar ins­tanţele interne i-au oferit posibilitatea să fa­că proba verităţii. Cu toate acestea, in­stanţele interne nu au fost convinse de pro­bele aduse de reclamant în susţinerea ve­ri­dicităţii afirmaţiilor sale şi, în consecinţă, s-a pronunţat soluţia de obligare la plata unor daune morale. Totodată, CEDO a constatat că această soluţie nu este lipsită de fundament, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avertizat publicul asupra faptului că face afir­maţii subiective şi nu şi-a manifestat niciun moment dubiul cu privire la cele afirmate des­pre colaborarea lui T.B. cu Securitatea... În plus, Curtea a apreciat că termenii folosiţi de reclamant nu erau indispensabili pentru co­municarea mesajului său, motiv pentru care s-a raliat concluziei instanţelor interne cum că aceşti termeni relevă intenţia recla­man­tului de a-l ofensa pe T.B., adversarul său politic. Or, în lipsa unei baze factuale, nu se poate aprecia că afirmaţiile sale nu au de­păşit doza de exagerare şi provocare admise de art. 10 din Convenţie. De aceea, CEDO a considerat că instanţele interne au furnizat «mo­tive pertinente şi suficiente» pentru a re­ţine încălcarea de către reclamant a «onoa­rei, demnităţii şi reputaţiei» lui T.B.“. Lui Mu­gur Ciuvică nu-i rămâne decât să îşi şteargă la­crimile de crocodil şi să plătească daune de 13.600 de euro. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22