De același autor
Până şi cele mai credule instituţii ale Europei au fost nevoite să admită că în România s-au depăşit de mult limitele libertăţii de exprimare.
Marile bătălii pentru libertatea de exprimare şi a presei date în anii ‘90 au fost înregistrate în memoria perisabilă a mass-media ca veritabile izbânzi. Jurnaliştii din România au putut crede vreme îndelungată, până după 2000, că pot zburda în voie pe câmpiile mustind de subiecte ale patriei, susţinuţi de sfânta libertate câştigată cu sânge de nişte băieţi care au murit prin decembrie 1989. Pe sub entuziasmul juvenil, o seamă de pragmatici au îmbrăţişat şi statutul de patron, în vreme ce erau lideri de opinie printre jurnalişti, s-au îmbogăţit, au trecut în altă ligă şi au pactizat cu mogulii – de vreme ce deveniseră ei înşişi moguli şi mogulaşi – părăsind principiile pe care le clamaseră cândva. Încet-încet, concomitent cu slăbirea acţiunii organizaţiilor de media care primeau tot mai greu finanţare şi odată cu eternul compromis al sindicatelor (câte mai existau) cu patronatul, libertatea presei a fost transformată în pretext pentru răfuieli politice şi economice ale patronilor de presă, iar critica a devenit curată bălăcăreală şi armă politică de hărţuit duşmani ca justiţia şi statul de drept. Spatele, în toată această istorie, l-au ţinut candid instituţiile europene, CEDO mai ales, care a apărat cu mare largheţe libertatea de exprimare înscrisă la articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în faţa încercărilor de restrângere. Aşa au câştigat doi jurnalişti din Piatra Neamţ, Petru Frăsilă și Lucica Ciocîrlan, la Curtea Europeană de la Strasbourg procesul cu statul român în 2012 şi despăgubiri de 18.000 de euro, fiindcă au fost împiedicaţi să îşi exercite activitatea de jurnalişti, aşa a câştigat în 2009 Laurian Ieremeiov de la Timişoara, primind despăgubiri de 6.000 de euro, după ce instanţele româneşti îl condamnaseră pe jurnalist pentru calomnie fiindcă dezvăluise, cu probe, hărţuirea sexuală a unui medic de către directorul spitalului.
Şi ajungem, în fine, la zilele noastre, când până şi cele mai credule instituţii ale Europei au fost nevoite să admită că în România s-au depăşit de mult limitele: OSCE a subliniat cu două linii în raportul despre alegerile din România că presa a devenit „un instrument la dispoziţia partidelor politice“ şi a dat ca exemplu concret trustul Intact, iar în raportul MCV din ianuarie 2013 se cere „revizuirea standardelor existente pentru a se garanta existența unor mijloace de informare în masă libere și pluraliste, asigurându-se, totodată, măsuri reparatorii eficiente împotriva... exercitării de presiuni nejustificate şi a recurgerii la acte de intimidare de către mijloacele de informare în masă asupra sistemului judiciar...“.
Se adaugă la acestea o sentinţă pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la acţiunea introdusă de Mugur Ciuvică, păreristul nelipsit în platourile Antenei 3. Omul s-a plâns la CEDO de încălcarea libertăţii de exprimare, fiindcă a pierdut procesul cu preşedintele Băsescu pe care l-a făcut securist fără documente, ca să nu mai punem la socoată că i-a făcut cum i-a venit la gură, ani de-a rândul, pe toţi cei care nu-i conveneau lui Voiculescu. Şi, ce să vezi? Plângerea nr. 29672/05 i s-a respins şi odată cu ea lamentaţiile nefondate, fiindcă CEDO nu încurcă exprimarea neîngrădită cu impertinenţa, nici libertatea cu bunul plac. Un citat mai larg din motivarea instanţei europene pentru inadmisibilitatea cazului merită văzut: „spre a verifica în ce măsură a existat o «nevoie socială imperioasă» pentru restrângerea libertăţii de exprimare în cauză, CEDO a avut în vedere faptul că reclamantul a făcut atât judecăţi de valoare, cât şi imputări factuale cu privire la conduita parţii vătămate, iar instanţele interne i-au oferit posibilitatea să facă proba verităţii. Cu toate acestea, instanţele interne nu au fost convinse de probele aduse de reclamant în susţinerea veridicităţii afirmaţiilor sale şi, în consecinţă, s-a pronunţat soluţia de obligare la plata unor daune morale. Totodată, CEDO a constatat că această soluţie nu este lipsită de fundament, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avertizat publicul asupra faptului că face afirmaţii subiective şi nu şi-a manifestat niciun moment dubiul cu privire la cele afirmate despre colaborarea lui T.B. cu Securitatea... În plus, Curtea a apreciat că termenii folosiţi de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, motiv pentru care s-a raliat concluziei instanţelor interne cum că aceşti termeni relevă intenţia reclamantului de a-l ofensa pe T.B., adversarul său politic. Or, în lipsa unei baze factuale, nu se poate aprecia că afirmaţiile sale nu au depăşit doza de exagerare şi provocare admise de art. 10 din Convenţie. De aceea, CEDO a considerat că instanţele interne au furnizat «motive pertinente şi suficiente» pentru a reţine încălcarea de către reclamant a «onoarei, demnităţii şi reputaţiei» lui T.B.“. Lui Mugur Ciuvică nu-i rămâne decât să îşi şteargă lacrimile de crocodil şi să plătească daune de 13.600 de euro. //
