Cimitirul publicațiilor online

Se pune tot mai des întrebarea: unde se duc ziarele, revistele, blogurile, cărțile electronice atunci când mor? Există pentru ele un loc de veci, așa cum există pentru publicațiile și vo­lu­mele tipărite, precum și pen­tru materiale audio și video, filme? Biblioteca Națională a României, similar celor din lu­mea largă, are prin lege obl­i­gația de a constitui Depozit legal, cu misiunea de a pre­zer­va pentru pos­te­ri­ta­te „fon­dul intangibil al patrimoniului cultural naţional mobil“, în ve­derea realizării Bibliografiei Naţionale, conform Legii 111/

1995. Prevederile legale se referă la cărţi, zia­re, reviste, almanahuri, calendare şi publicaţii se­riale, partituri muzicale, albume, cărţi poş­ta­le, hărți, materiale de comunicare, teze de doctorat, orice alte documente tipărite sau multiplicate prin proceduri grafice sau fizico-chimice, cum sunt: litografierea, fotografierea, fono- şi videografierea etc. Principalii be­ne­fi­ci­ari ai Depozitului legal sunt Biblioteca Aca­de­miei, Biblioteca Națională Militară, bi­blio­te­cile central-universitare și cele județene. Le­gea românească n-a intrat încă în era digi­ta­lă, deci nu face referire la publicațiile seriale online, la e-book sau la alte forme media elec­tronice de tip dinamic, în vreme ce le­gis­lația majorității țărilor din UE este adaptată. De­pozitul legal include însă, prin modificările din 2005 și 2007 ale legii, do­cumente în for­mă electronică offline, înregistrate pe CD, DVD, dischete și pe alte su­porturi, ca diafilm, diapozitiv, microfilm, microfişă.

Istoria constituirii Depozitului legal are o întârzire de două-trei secole la noi, față de țări ca Franța (1536), Marea Bri­ta­nie (1610), Germania (1642), Suedia (1661), Polonia (1661), Danemarca (1697), așa cum arată Ioana Avă­da­ni într-un studiu din revista Saeculum nr. 2/2016: prima lege exclusivă apare în 1885, du­pă ce Regulamentele Organice și o lege a presei din 1856 făcuseră anterior referire la ins­tituția Depozitului legal. Cu excepția Ci­pru­lui, azi toate țările UE au adoptat legislație spe­cială pentru Depozitul legal și cele mai multe au capitole dedicate arhivării pu­bli­ca­țiilor online și a bazelor de date cu acces pa­rolat, iar Consorțiul Bibliotecilor Naționale Eu­ropene și Federația Europeană a Editorilor au con­venit asupra unui Cod de bune practici pentru depozitul voluntar de documente elec­tro­nice, revizuit în 2005. Raportul Depozitul Le­gal Digital, publicat în 2014 de Asociația In­ternațională a Editorilor - IPA, arată că pe în­treg mapamondul preocuparea pentru dez­vol­tarea politicilor de colectare și arhivare a vo­lumelor electronice, ziarelor, blogurilor, selec­țiilor de website a devenit prioritară. În Ger­ma­nia colectarea a devenit obligatorie din 2006, olandezii au lege din 2005 actualizată în 2014, britanicii au legislație din 2003 ac­tua­lizată în 2013 cu detaliere tehnică.

Adaptarea nu e deloc simplă, fiindcă pre­su­pu­ne redefinirea termenului de „document“ ast­fel încât să încapă și documentele digitale, în diversele lor formate. În al doilea rând, în­seam­nă dezvoltarea unor facilități tehnice (sof­turi, baze de date, sisteme etc.) care să per­mită colectare, actualizare și acces pentru public. Marea Britanie a dezvoltat un soft ca­re citește periodic o listă de site-uri pentru a reactualiza datele, Germania are, conform ra­por­tului amintit, mai multe variante tehnice: formular web, protocol OAI PMH și sistem ftp/Web DAV. Adaptarea presupune și efort or­ganizatoric, resurse umane calificate și achi­ziții mereu înnoite în pas cu dezvoltarea teh­nologiei. Jules Larivière, director al Bibliotecii de Drept din Ottawa, a avertizat asupra ne­ce­si­tății și obligației ca statele să își asume po­li­tici și costuri în acest sens. Dezbateri largi au loc pe marginea respectării dreptului de autor și a recunoașterii valorii comerciale a unei pu­blicații electronice, în care cineva a investit. La noi discuțiile pe subiect sunt minimale. La Universitatea de Vest din Timișoara a avut loc o conferință tematică în luna mai anul aces­ta, căreia i se adaugă unele dezbateri în biblioteci. Deocamdată, ne ocupăm cu digi­ta­li­zarea documentelor tipărite, dificilă și aceas­ta. Există țări unde preluarea datelor online se face pe cheltuiala editorului, altele, ca Ja­ponia, unde editorul este plătit pentru ce­da­rea dreptului de a fi inclusă publicația online în baza de date națională, altele, ca Olanda, un­de arhivarea se face prin voluntariat. Le­gea românească a Depozitului legal are o sea­mă de sancțiuni pentru editorii care nu pre­dau exemplarele obligatorii, însă o seamă de lacune au fost raportate în timp, ceea ce ara­tă că aplicarea ei este defectuoasă. Cel mai grav e că Legea 111/1995 nu s-a racordat în­că la epoca digitală, iar imensa producție me­dia electronică riscă să se piardă în neant. As­ta înseamnă că moștenirea culturală și in­te­lectuală a României va fi incompletă, iar is­toria mass-media va consemna atât cât is­to­ricii actuali ai presei pot să cuprindă