Corespondent de război în Bucureşti

Bilanţul incomplet arată că în zilele de 13, 14 şi 15 ianuarie au fost agresaţi 7 jurnalişti şi cameramani, victime ale loviturilor cu pietre şi ale incendierilor, echipe de jurnalişti au fost huiduite, iar prezenţa lor pe teren a fost în permanenţă în zonele cele mai periculoase.

Săptămâna trecută, jurnaliştii de teren din Capitală şi din câteva oraşe au simţit pe propria piele, mai mult decât în împrejurări cotidiene, riscurile profesiei şi exigenţele ei. „Grea meserie!“, îşi vor fi spus câţiva tineri reporteri trimişi în focul bătăliei, expuşi la bolovanii şi cockteilurile Molotov ale ultraşilor, la huiduielile mulţimii pusă pe harţă cu oricine ar fi părut în dezacord cu protestele, la frigul nocturn de ianuarie. A relata despre conflicte în situaţii confuze, a discerne în vălmăşagul miilor de participanţi, a alege persoanjele relevante din mulţime, a pune întrebările potrivite, a înţelege ce se întâmplă şi a explica apoi publicului este un gen de jurnalism în sine, care necesită rezistenţă fizică şi psihică (nu pot fi dintre cei care leşină când văd sânge) şi pregătire specială, incluzând măsuri elementare de protecţie personală, măsuri de prim ajutor etc. E vorba aici şi de fotoreporteri ori cameramani care devin şi mai uşor ţinta ostilităţii din cauza echipamentelor profesionale la vedere, uneori inscripţionate. Există manuale şi cursuri pentru corespondenţii de război, şi la noi MApN a organizat astfel de iniţieri, există cărţi ale unor gazetari celebri care au relatat din zone de conflict militar.

Pare ridicol să amintim corespondenţii „de război“ în împrejurările unor manifestaţii desfăşurate până la un punct la lumina zilei, pentru revendicări sociale coagulate de disputa dintre preşedinte şi subsecretarul de stat Arafat pe tema Legii sănătăţii. Două premise au făcut dificilă relatarea de la faţa locului: faptul că manifestaţiile au fost neautorizate, deci neasumate de un organizator, precum şi degenerarea evenimentelor în confruntări de stradă, în violenţe şi distrugeri, cărora forţele de ordine au trebuit să le facă faţă şi care i-au obligat pe jurnalişti să se descurce în situaţii speciale şi totodată să se expună. Bilanţul incomplet arată că în zilele de 13, 14 şi 15 ianuarie au fost agresaţi 7 jurnalişti şi cameramani, victime ale loviturilor cu pietre şi ale incendierilor, echipe de jurnalişti au fost huiduite, iar prezenţa lor pe teren a fost în permanenţă în zonele cele mai periculoase.

Telespectatorul aflat la căldurică ar fi putut fi nemulţumit că nu înţelege exact ce se întâmplă, că nu se arată tot, că nu se vede, că nu se aude bine. Reporterilor însă nu le-a fost prea moale. Pentru o relatare coerentă au avut nevoie de suflu, de sânge rece şi de cunoştinţe concrete: să ştie topografia zonei, să cunoască reglementările după care se conduc forţele de ordine, să le recunoască după uniformă, să afle cine e autorizat să dea informaţii, să recunoască semne şi simboluri, inclusiv sportive etc. Până şi argoul de stadion a fost, în acest caz, un câştig pentru reporterii care au înţeles mai repede cine a început caftul. Un întreg cumul de cunoştinţe, necesare pentru a-l scoate pe jurnalist din nervozitatea jurnalismului emoţional, de evitat în situaţii extreme, când nu raţiunea domină, ci emoţiile negative, exasperările colective şi, printre ele, scopurile nedeclarate. S-a simţit în exaltarea unor relatări inexperienţa terenului sau imprudenţele unor cameramani avântaţi prea aproape de risc.

Pe nedrept huiduită, televiziunea publică a avut pe TVR Info unul dintre cei mai experimentaţi corespondenţi, pe Adelin Petrişor, trecut prin zone sângeroase de război, care a avut capul pe umeri şi a furnizat, alături de Marius Popescu, foarte bun şi el, informaţii importante. Experienţa a contat şi pe RTV, unde Cristian Zărescu, Mihuţ Năstăsache şi Mirela Voicu au ţinut transmisia live chiar în condiţii precare tehnic. Transmisiile de pe Antena 3 şi de pe Realitatea TV au fost consistente (un moment de umor involuntar: întrebat de ce a venit la manifestaţie, un participant a răspuns candid: „Să-l apărăm pe... Calafat!“), iar pe B1 TV, Delia Filip a făcut faţă cu onoare lungilor ore de transmisie în direct. Ce e sigur – reporterii au reabilitat cu acest prilej preţul informaţiei, depreciat în ultima vreme.

Între comentariile de studio şi realitatea transmisă de pe teren s-au văzut discrepanţe care ţin de nefericitele angajamente politicoide ale televiziunilor, cele mai pronunţate fiind cele ale Antenei 3 şi unele derapaje ale Realităţii TV, ambele acreditând sugestii conspiraţioniste, cât şi ideea că jandarmii sunt agresorii sau că ei nu fac ce trebuie. Sub acoperiri ipocrite, unele canale au făcut convocări voalate şi i-au favorizat pe participanţii sau pe comentatorii care voiau gâtul actualilor guvernanţi. Sociologul Vasile Dâncu constată pe blogul său că „dacă te uitai la televizor tot weekendul acesta, înţelegeai mai puţin ce se întâmplă decât dacă ai fi încercat să analizezi situaţia fără să ai aceste elemente de desfăşurare. Presa a interpretat fiecare cadru televizat sau declaraţie după tot felul de interese de sprijin politic, iar analiştii au căutat să vină cu explicaţii fantasmagorice“.

P.S. Prin coincidenţă, zilele acestea sărbătorim bicentenarul naşterii primului corespondent de război al presei româneşti, Carol Pop de Szathmary, fotoreporter oficial în Războiul de Independenţă şi în Războiul Crimeii. //