De același autor
Jurnaliștii care relatează conflicte armate au dilemele lor legate de termenii utilizați. Nu vorbim acum despre corespondenții de război care necesită antrenamente speciale pentru a se proteja pe câmpul de luptă. Trebuie spus că nu întotdeauna corespondentul de război are parte de trainingul special, dar există pe internet ghiduri explicite cu sfaturi care trebuie urmate. Însă și ziariștii care scriu despre război de pe scaun, folosind agenții de știri sau corespondențe, au decizii de luat în privința perspectivei din care se privește conflictul.
În anii ’90, când conflictul între protestanți și catolici era la vârf în Irlanda de Nord și aproape în fiecare zi se petrecea un atentat cu bombă, IRA era numită „organizație teroristă” la BBC, în timp ce pe televiziunile irlandeze era asimilată organizațiilor care luptau pentru independență. Azi, divizia Azovstal din Mariupol este considerată „nazistă” și „teroristă” de către ruși, în vreme ce pentru Ucraina și pentru o mare parte din lumea civilizată este un exemplu de eroism în apărarea patriei. Alt exemplu: Rusia a impus prin lege termenul de „operațiune militară specială”, negând caracterul de război de agresiune al atacării Ucrainei, iar presa care a folosit alt termen a fost cenzurată. Lumea toată vede acolo un război în întreaga accepțiune militară a termenului. Totuși, în Rusia au fost închise peste 1.000 de site-uri de știri pentru nerespectarea termenilor impuși cu metode dictatoriale.
Se înțelege că mass-media are de ales o perspectivă corectă, iar manualele de jurnalism vorbesc despre „echidistanță”. Cum să fii echidistant în condițiile unui conflict armat? Să nu îl numești „agresor” pe cel care agresează? Să nu „ții partea” cuiva? În jurnalism, datele și faptele salvează întotdeauna situația.
În redacțiile serioase există o politică editorială care merge de la stabilirea regulilor de redactare și a celor etice, până la indicarea terminologiei utilizate, la recomandarea tipului de imagini sau a unghiurilor de filmare acceptate.
Încheierea misiunii militarilor din Azovstal a adus în discuție termenii utili: „prizonieri de război”, conform Convenției de la Geneva, sau „teroriști” care trebuie judecați, cum vrea să impună Rusia? Și verbele sunt în chestiune: soldații „s-au predat” sau „au fost capturați” de inamic? Pentru videojurnaliști este de luat o decizie importantă: pot fi arătați acești luptători sau trebuie blurate fețele?
Interviurile cu militari sau cu aparținători impun de asemenea câteva reguli pe care jurnaliștii le urmează conform politicii redacționale. Pentru că frica domină orice teritoriu de război, e de gândit dacă și în ce împrejurări trebuie protejată identitatea celui care acceptă să vorbească cu jurnaliștii. Ei pot deveni ținte și viața lor poate fi în primejdie.
A dezvălui sau nu identitatea unui soldat străin care luptă alături de cei din țara respectivă este o altă întrebare. Încape însă multă dezinformare și manipulare în relatările de război. Ambele tabere beligerante vor folosi armele pe care noile tehnologii și comunicarea pe rețelele sociale le pun la dispoziție. Astăzi a falsifica un clip video sau o fotografie este joacă de copii. Iar bătălia comunicării este la fel de importantă ca bătălia dureroasă, cu sacrificii de vieți omenești, de pe front. S-a văzut în războiul purtat pe teritoriul fostei Iugoslavii. În agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, Ucraina are un avans în războiul comunicării. O dovadă este că termenii acesteia în descrierea factuală a conflictului sunt credibili și preluați de aproape toată presa lumii. „Operațiunea specială” a lui Putin va rămâne doar un termen în dicționarul cenzurii și al represiunii. //
