De același autor
Există o mare îngăduință în abordarea relației cu politicul, care ține de lejeritatea levantină cu care jurnaliștii își tratează propria etică profesională. Conivența dintre jurnaliști și politicieni a fost în istoria presei o constantă. După 1989, când formal a dispărut cenzura, presa a avut o perioadă juvenilă de entuziasm, constând într-o „vânătoare“ (hunting dog, cu termenul consacrat de profesorul Peter Gross) de subiecte de investigație și de dezvăluiri. Numărul mare de publicații, foarte multe efemeride care dispăreau după câteva ediții, apoi apariția treptată a televiziunilor și radiourilor comerciale au temperat avântul justițiar în schimbul instituționalizării și profesionalizării mass-media. Totuși, la 10-15 ani de la Revoluție, se puteau întrevedea înțelegerile subterane dintre jurnaliști și politicieni, trădate de perspectivele partizane. Și nu e vorba aici despre presa care a persistat în promovarea valorilor democratice, ci de modul cum unele organizații media s-au lăsat folosite ca instrumente în luptele politice ale vremii. Trecerea unor jurnaliști „în patul politicii“ a părut astfel firească chiar publicului care a sesizat natura propagandistică a demersului lor împachetat ca produs jurnalistic. Cazurile Carmen Avram (Antena 3/PSD) și Rareș Bogdan (Realitatea TV/PNL) sunt ilustrative. Nici fondarea unor instituții prevăzute de legislația europeană, cum este Consiliul Național al Audiovizualului, n-a oprit derapajele, ci, dimpotrivă, le-a stimulat prin intrarea membrilor CNA în jocul politic care i-a trimis acolo. Pe parcursul anilor, mediile publice, mereu acuzate de politizare, au intrat la vedere sub papuc politic. Președinții TVR și SRR au fost recrutați în ultimii 20 de ani dintre membrii de partid cu funcții înalte, iar trecerea finanțării în mâna guvernului a definitivat subordonarea. Cumpărarea „la bucată“ a jurnaliștilor din presa locală de către politicieni a devenit un exercițiu curent.
Reporter virtual sintetiza cam așa tabloul mass-media postdecembriste: „Situația din România este una specifică și este determinată de un cumul de factori: un sistem de distribuție arhaic și dezastruos..., patroni care n-au nicio legătură cu presa, cu mentalitate de «cârnățari»..., ziariști blazați și slab pregătiți și, peste toate acestea, un ghem de interese politico-economice care se apropie, deseori, de sistemele mafiote de influență“.
Comunitatea jurnalistică din România, rareori solidară, nu și-a consolidat statutul social și nici nu s-a sindicalizat astfel încât să se poată apăra în fața abuzurilor sau a schimbărilor sociale rapide, rămânând unica profesie liberală fără sistem propriu de coordonare. MediaSind, care nu acoperă întreaga presă, nu a mai reușit să semneze din 2014 un Contract Colectiv de Muncă pentru mass-media. Chiar dacă legea nu obligă, CCM fusese un instrument de protecție pentru drepturile jurnaliștilor. În TVR și SRR sindicatele s-au înmulțit și s-au divizat, slăbindu-și reciproc forța de negociere. Astfel, vocea presei ca breaslă a devenit tot mai slabă, mulțumindu-se cu libertatea presei, o cuvertură prea scurtă în vremuri de criză. S-a văzut în criza începută în 2008, când s-au pierdut locuri de muncă, iar jurnaliștii au trecut pe salarii de criză, plătite pe drept de autor, adică fără protecție socială (pensii, CAS etc.).
Business-ul de media s-a dezvoltat târziu și încet, fiindcă presa nu a fost considerată o afacere de patroni, ci mai mult un instrument de presiune în interesul lor. Investitorii străini veniți prin anii ΄90 s-au retras repede din România, părăsind afacerea în jurul anilor 2000 din cauza distorsiunilor pieței, a concurenței neloiale și a sistemului dezastruos al difuzării. A apărut în loc fenomenul „mogulilor“ care au încălecat bidiviul presei și l-au transformat în car personal de luptă. Că intențiile lor n-au fost deloc ortodoxe s-a văzut când justiția a început să li se uite în conturi și i-a condamnat penal. Voiculescu, Vântu, Ghiță, Patriciu, Adamescu, Mazăre sunt doar câteva cazuri din multe. Inventarea unui număr exagerat de „televiziuni de știri“ (la un moment dat erau șase) a avut frecvent alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului, iar dispariția presei tipărite face diferența față de țări din fostul bloc comunist care nu au renunțat așa de ușor la ziare. Este adevărat că sumele alocate de companii pieței de advertising au fost întotdeauna mici în relație cu numărul de companii din domeniul media. Oscilând între 300 și 400 de milioane de euro anual, România continuă să fie o piață de reclamă de mici dimensiuni. Ungaria cheltuie cel puțin dublu. //
