De același autor
Se discută zilele acestea despre compromis și „eroism“ în presă. De obicei, despre bolile cronice ale mass-media de la noi se vorbește puțin: la seminarii și conferințe de media și ici-colo, în rubrici cum e cea de față. Jurnalismul nu este o meserie eroică, dar e o profesie grea. Le spun adesea studenților mei că și-au ales o meserie în care, ca și magistratul, trebuie mereu să cântărească riguros faptele. Spre deosebire de judecător, jurnalistul nu este inamovibil și nu are timp larg la dispoziție pentru deliberare. Pe el îl mână din spate actualitatea și concurența. Zeul care veghează asupra abilităților jurnalistice nu este legat la ochi, ci, dimpotrivă, este cu ochii în patru. Mai e o deosebire care îl separă pe jurnalist și de ofițerul de informații: nu răspunde la comandă și oferă publicului informații care la el nu sunt secrete.
Astfel, cu pieptul în vânt, având ca justificare a existenței sale nevoia și dreptul publicului de a fi informat, precum și libertatea de exprimare, jurnalistul pare vulnerabil. Ce îl apără într-o lume aflată în vertiginoasă schimbare și într-o viteză adesea de neînțeles? Un răspuns tranșant am auzit la o dezbatere de la Cluj, unde un jurnalist, tocmai rămas fără job, a zis: „Onestitatea și corectitudinea sa“. Right! Curiozitatea, buna-credință, decența, buna măsură sunt și ele parte din manualul profesiei. Ideea că toți jurnaliștii fac compromisuri, vehiculată intens, este o extrapolare nedreptă. Una e compromisul profesional, cântarul care poate să încline, alta e compromisul moral și cu totul altceva este mercenariatul. Cunosc jurnaliști care și-au dat demisia în mod repetat fiindcă nu au acceptat să facă porcării. Adică să scrie, să acționeze împotriva conștiinței lor și a regulilor profesionale.
În urmă cu câțiva ani, ziarul Curentul publica o amplă listă a mercenarilor din presa românească. Nu era doar o listă, erau biografii cu întâmplări jenante, care arătau cam la ce preț cedează conștiințele. Vreo zece ani a funcționat în trusturi mari de presă de la noi acțiunea „Savarina“, care a decimat jurnalismul de investigație. Câte un reporter împătimit lucra luni de zile la o anchetă „beton“, care ajungea într-un sertar și nu se publica sau nu se difuza. De ce? Fiindcă patronul era incomodat în afaceri de conținutul anchetei. Dacă autorul se agita, primea o ofertă „de nerefuzat“ (spunea un patron cazat azi la pușcărie): o savarină sau chiar două savarine. Dincolo de frișcă se aflau 2.000 de euro (sau dolari?) pentru tăcere. Cel care făcea oferta nu era patronul însuși, care de obicei făcea treaba murdară cu mâinile altuia, ci un interpus care era tot un ziarist, puțin mai „șef“, care nu făcea un compromis, ci curat mercenariat. Dacă jurnalistul de investigație ceda, făcea un compromis, dacă nu accepta, putea să activeze „clauza de conștiință“, adică să își dea demisia și să ceară patronului despăgubiri sau plata pe un an a salariilor. Legal s-ar fi putut, dar situația ambiguă (contract de prestări, drept de autor etc.) a angajărilor din presa românească face ca acest avantaj să nu fi fost folosit de jurnaliști. Cazuri mai grele sunt cele în care se cer jurnaliștilor investigații pentru a fi folosite ca șantaj. Avem în instanță exemple și niște „mogulași“ condamnați pentru șantaj.
Generalizarea nu e de dorit nici în cazul profesioniștilor din presă, așa că mulți dintre jurnaliștii care lucrează la moguli pușcăriabili sau chiar încarcerați se simt incomodați de etichete. Mulți susțin că își fac treaba corect. Puțini sunt cei care vor să analizeze ce înseamnă „politica editorială“ pe care trebuie să o urmeze. Există tineri jurnaliști care, ajunși într-o redacție, întreabă care sunt subiectele tabu, deci ce nu e voie, iar asta e îngrijorător. Mercenariatul s-a lățit la noi odată cu interferența gravă a politicului în mass-media. Publicul se întreabă cum se explică schimbarea la față a unor trusturi de presă sau jurnaliști care ieri criticau ca focul niște politicieni, iar azi laudă ce au criticat ieri și cum se face că se întâmplă tocmai când s-a schimbat axa puterii. E simplu, nu e un compromis, este o gravă carență etică de care suferă bună parte din presa românească. Prezența mercenarilor dovediți, transformați în „comentatori“ pe la televiziuni, arată că situația e albastră.