Drame în tranzit. De unde aflăm adevărul despre migranți?

Slăbiciunile presei pauperizate și supuse unor agende diferite de misiunea ei se văd din nou acum,  cu ocazia crizei imigranţilor.

În fața valului de migranți care bat la por­țile Europei, românii se confruntă cu o ma­re problemă de informare. Ce să în­țe­leagă din imaginile dramatice ale maselor de oameni sosind la doi pași de granița României? Este o invazie, un exod, o migrație, sunt acești oa­meni niște refugiați din ca­lea războiului care de­vas­tează de patru ani teritoriul unor țări ca Siria, sunt emi­granți economici sau sunt teroriști, adepți ISIS care vor pune bomba sub Eu­ro­pa? Trebuie primiți sau res­pinși? Trebuie respectată legea (vezi Schen­gen) sau se poate ignora, în cazul limită al mulțimii aflate la granițe? În fața atâtor dileme, consumatorului de media i se ser­vește o porție limitată de informație – de regulă, cea oficială, difuzată de cancelariile europene și de autoritățile autohtone – , o porție dublă de opinii contradictorii, rar susținute de expertiză, dar și o cantitate ne­limitată de prejudecăți, alerte emo­țio­nale și aiureli de senzație. Sunt invocați Nos­tradamus, Biblia, Coranul, Baba Van­ga, Web Bot, precum și generali, foști spi­oni, jihadiști, pentru a întări ideea că toa­te acestea au fost prezise și se înfăptuiesc implacabil.

Slăbiciunile presei pauperizate și supuse unor agende diferite de misiunea ei se văd din nou acum. Sunt ani de când presa noas­tră, cu puține excepții, a dat-o pe di­vertisment și părerologie, pierzându-și re­flexele profesionale de culegere și veri­fi­ca­re a informației, sunt ani de când tele­vi­ziunile zise „de știri“ tratează diletant sau deloc temele de politică externă (Digi 24 ar fi o excepție), sunt ani de când accesul în profesie se face atât de ușor, încât vedem un desant de jur­naliști fără cultură generală de bază și certați cu or­to­grafia și ortoepia. Au și fa­cultățile de profil vina lor. Asta fiind situația, jur­na­liștii sunt luați ca din oală și adesea depășiți de su­bi­ectele aduse de realitatea glo­bală neliniștită și imprevizibilă. Trans­misiile de la fața locului ale câtorva tele­vi­ziuni, fiindcă nu toate își permit chel­tu­iala, dau și ele ce pot, riscând să adân­ceas­că prejudecățile și confuzia. Internetul ofe­ră și el un amalgam, din care publicul va alege după cum îl ajută instrucția și cul­tu­ra. Pe rețelele sociale, aceleași discuții emo­ționale și informații incerte. Se ob­ser­vă acum tendința de a apela la informația alternativă oferită de bloggeri, de martori independenți, confirmându-se mefiența pu­blicului față de sursele media con­sa­cra­te. Sursele independente par a nu fi pur­tă­toare de restricții redacționale sau ideo­logii, rezumându-se să spună ce au văzut, de la firul ierbii. Preluată și de presă, re­la­tarea lui Aurel Manea, postată pe Dys­tal­gia, pleacă exact de la nelămuririle sale: „M-am alăturat unui grup de emigranți sirieni ca să văd care-i treaba“, măr­tu­ri­sește tânărul și pornește la drum pe cont propriu, sătul de pozele și dialogurile echi­voce de pe Facebook. Poposește la granița dintre Grecia și Macedonia, mărșăluind ki­lometri împreună cu un grup de migranți, inițial fără să îndrăznească să-i foto­gra­fieze pentru a nu-i provoca. Trece cu ei prin tot calvarul, căldura de 35 de grade, lip­sa apei, mizeria și putoarea, con­frun­tarea cu poliția, gazele lacrimogene, gar­dul de sârmă ghimpată, plânsul copiilor. O experiență stranie, documentată cu des­crieri nestilizate, uneori stângace și foto­grafii relevante, experiență care conține ine­vitabil emoția ei: „Mă gândesc cum e po­sibil să te poarte cursul vieții atât de departe, atât de pe lângă orice încât să ajungi în așa hal. Să mergi prin soare și căldură prin lume în căutarea oricărui bine... Și să speri că acum sau mâine acel calvar o să se termine odată pentru todeauna și să nu se mai termine, să se întindă la nesfârșit până când îți roade ul­tima fărâmă din suflet..., să te în­ră­ias­că și să te corupă, să devii propriu-ți po­tențial negativ. Mă gândesc cum ar putea rămâne cineva o persoană decentă după toate astea?“.

O altă relatare cu poze atribuită unui „tu­rist român“ aflat în vacanță în Grecia pu­blică presalibera.net sub titlul Refugiați cu aer de turiști. Mai puțin credibilă, fi­indcă nici sursa nu e identificată, nici data nu e precizată, mărturia acreditează ima­ginea unor imigranți veseli, relaxați, cu bagaje minimale, bine organizați și di­ri­jați, cu transport asigurat, pe vapor și cu autocare. Bloggerii fac adesea ceea ce pre­sa omite: combat ipotezele false și ma­ni­pu­larea cu date certe. Asta face Andrei Pan­țu pe VoxPublica, doborând, cu statistici ale Națiunilor Unite sau ale instituțiilor eu­ropene, cinci prejudecăți despre re­fu­giații de război. Iată una: de ce vin re­fu­giații în Europa și nu se duc în țările mu­sulmane? Ba se duc, spun cifrele: în Liban sunt deja 1.172.753, în Turcia – 1.805.255, în Iordania – 630.224 etc. „Numărul total estimativ al celor care au nevoie de aju­tor umanitar în interiorul Siriei este de 12,2 milioane. Comparați cifrele de mai sus cu cele câteva sute de mii care în­cearcă să ajungă în UE, și veți ajunge pe la aproximativ 0,1% din totalul po­pu­lației Uniunii Europene. Nu este vorba așadar de nicio invazie“, concluzionează autorul. Merită citită toată analiza, bazată pe informații, nu pe speculații: speculații: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/prejudecati-frecvente-despre-refugiatii-de-razboi-113776.html.