Caţavencu. Punct

Licitaţia cu năbădăi pentru titlul Academia Caţavencu, cu dedesubturi mai mult intuite decât dezvăluite, a adus în discuţie istoria singurei reviste satirice postdecembriste care a făcut epocă şi a cucerit publicul educat. Se făceau cozi în anii ´90 la chioşcul de ziare în toate oraşele mari pentru raţia de umor inspirat, de critică necrispată a defecţiunilor majore cu care începea democraţia românească. Au existat personaje din lumea politică ale căror caricaturi şi colaje caţavenciene au concurat ani de zile portretul real (vezi cazul Văcăroiu), au existat subiecte scrise lejer, aparent în răspăr, care s-au dovedit a fi serioase anchete jurnalistice (vezi cazul Roşia-Montană).

Nimic nu era mai gustat şi mai aşteptat de publicul urban mediu şi superior decât această revistă ca şi, mai târziu, emisiunile Grupului Divertis la televizor. Ceea ce explică longevitatea de peste douăzeci de ani a revistei este, pe de o parte, compatibilitatea ei cu felul de a fi al românilor, iubitori de bancuri şi deprinşi a face haz de necaz, pe de alta, credibilitatea băieţilor care făceau revista: tineri, haioşi, nonconformişti, liberi în gândire şi nealiniaţi politic. S-ar putea zice că i-au ofticat pe parcursul anilor şi pe ai lui Iliescu, şi pe ai lui Constantinescu, şi pe ai lui Băsescu.

Ceva diferit s-a întâmplat, însă, în anii din urmă. Nu doar în contextul de business în media, nu doar în schimbările repetate de patroni, nu doar în declinul comercial pe care piaţa media o înregistrează cu fiecare produs uzat, ci mai mult de atât. Academia Caţavencu a început să-şi piardă credibilitatea. Cititorii fideli, care nu scăpau niciun număr, au început să vadă, odată cu modificarea statutului financiar al „caţavencilor“, care au jonglat cu brandul şi au făcut ceva bănuţi, o seamă de schimbări de ton, nuanţe partizane, evitarea unor subiecte care altădată nu scăpau vigilenţei caţavenciene etc., toate acestea subminând impresia de spontaneitate şi transformând umorul într-o grimasă prudentă. Unii dintre membrii importanţi ai redacţiei au început să joace în „liga mare“ a jurnaliştilor afiliaţi (şi îmbogăţiţi) politic. Tirajul revistei a scăzut de la peste 60.000 de exemplare în anul 2000, la nici o treime în 2011, înainte de faliment. Sigur că există şi analize economice de făcut, explicaţii contextuale de dat, rupturi în interiorul echipei şi politici greşite identificabile, dar nu putem ignora că presa trăieşte şi din credibilitate, din credinţa unui public în independenţa mass-media, din încrederea că primeşte pe banii săi ce i se promite, iar nu altceva.

Abia publicarea stenogramelor unor convorbiri dintre patronul sub care a falimentat Academia Caţavencu, Sorin Ovidiu Vântu, şi directorul revistei, Doru Buşcu, a făcut lumină în privinţa totalei pierderi de autonomie editorială, care îi adusese la început revistei credibilitate şi glorie: „S-a terminat cu glumele de genul independenţă editorială, să îmi pot face eu şmenurile“, spune apăsat patronul şi continuă: „Eu asta încerc să-ţi spun. Că dacă fixăm ca strategie că de mâine susţinem actele guvernului, de mâine trustul ăsta de presă, inclusiv Academia Caţavencu, susţine actul de guvernare… singura condiţie aici este decizia lui Vântu, asta încerc să-ţi explic, Doruleţ… Deci, construieşte organizaţia în acest sens, bătrâne! Nu mai există de-acuma, când discutăm, domnule, Vasile Ionescu este atacat la noi. Păi din momentul ăla, Vasile Ionescu s-a terminat cu el! El nu mai există în paginile Academiei Caţavencu… Tocmai de aceea, ce-ţi spun, dragul meu prieten, ea (Academia Caţavencu) trebuie să răspundă intereselor patronatului. Punct!… Ea trebuie să răspundă intereselor lui Sorin Ovidiu Vântu. Punct!“.

Orice s-ar mai întâmpla în devenirea revistei, sub orice titlu ar mai apărea, sub orice alt patronat şi în orice tiraj, compromisul etic, renunţarea la integritatea jurnalistică, relevate în umilitoarea convorbire, îi marcheză istoria. //

Citeste si despre: Academia Catavencu, Doru Buscu, independenta editoriala, credibilitatea jurnalistilor, modificarea statutului.