Gândirea critică la revista Sinteza

În peisajul editorial românesc, sărăcit de crize și de puțina înțelegere a rostului presei, a apărut la Cluj, în decembrie 2013, un heb­do­ma­dar care trece de 200 de pagini, cu o gra­fică inteligentă și condiții tipografice de ex­cep­ție. Doar revistele glossy stră­i­ne, instalate prin franciză la noi, se mai bucură de hârtie și ilustrație atât de bune, însă la un preț mai piperat. Sus­ți­nu­tă de Asociația Română pen­tru Evaluare și Strategie - ARES a fondatorului Vasile Dân­cu, revista își asumă ca pro­gram demonstrația că „exis­tă gândire și dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool“ și că „este nevoie de gândire critică și viitorul poa­te fi modelat, iar gândirea strategică oferă resurse pentru a preveni pericole și a reduce sau manageria riscuri, fără dictatura urgenței sau tactici pompieristice“. Proiect costisitor, în contextul actual când puținele reviste de idei, ca Dilema sau 22, deci altele decât cele literare, supraviețuiesc miraculos, iar pu­bli­ca­ția dialogului intelectual prin excelență, Idei în Dialog a lui Patapievici, s-a stins în 2009, după cinci ani, învinsă de intrarea la apă a patronatului media autohton. Până azi, au fost puse în dezbatere în Sinteza teme in­ci­tante, ca Tătucii nației ies din istorie?, Putin Propaganda, Partidele. Sfârșitul unei civilizații politice?, Facebookistan, România rămâne în familie ș.a., alăturând autori care nu apar de obicei împreună, din varii antipatii sau din cau­za unor afilieri ideologice care nasc, la noi, respingere.

Chiar despre asta e vorba în numărul Re­pu­blica ideilor singure, din martie 2016, despre inaptitudinea societății românești de a crea și întreține o piață a ideilor. Aflat în conexiune cu ediția începutului de an publicat sub ge­ne­ricul România - societate cu încredere li­mi­tată, numărul recent reunește semnături pres­tigioase care au antecedente pe subiect, por­nind de la eseul lui Horia-Roman Pa­ta­pie­vici, De ce nu avem o pia­ță a ideilor, dar și de la re­zultatele unui sondaj care ara­tă imensa confuzie din so­cietatea românească în de­fi­ni­rea intelectualului și a miș­că­rii ideilor în lume. Cons­ter­nant: cei mai admirați „in­telectuali“ români sunt Victor Ponta, C.V. Tudor, Klaus Io­hannis, Andrei Pleșu, Traian Bă­ses­cu, Mihai Eminescu, Ni­colae Iorga, în această ordine. Totuși, 76% dintre români se consideră persoane cu multe idei (sondaj IRES în 10-11 martie 2016, pe un eșantion de 941 subiecți, marjă de eroare 3,3%). Discuția despre „piața ideilor“ poate să pară un moft în vremile de azi, când deficitul de cultură ge­ne­rală, de discernământ și fundament ra­țio­nal al cu­noș­tințelor școlare sunt sporite de nemărginirea Internetului, inspectat cu sete, dar fără ja­loa­ne, de toate generațiile. Din „lip­sa de edu­ca­ție, bigotism și complexul na­țio­nal de in­fe­rio­ritate“ rezultă credulitatea, în­cre­de­rea în idei bizare (Bogdan Stanciu). Și to­tuși, re­cu­nos­când falia dintre elite și mase, „o ruptură sim­bolică, marcată de deziluzii și reproșuri și de o parte și de cealaltă“ (Vintilă Mihăilescu), in­telectualii români se străduiesc să înțeleagă de ce nu există o piață de idei, și de ce „gră­di­na paradoxală“ a culturii și a va­lo­rilor ro­mâ­nești „lâncezește fără relief pe mâna gră­di­narilor autohtoni și se animă lu­xuriant pe mâ­na grădinarilor occidentali“ (Ho­ria-Roman Pa­tapievici). Maturizarea forțată a societății ro­mâ­nești, mereu dispusă să preia din mers mo­dele (franceze, germane, euro­pene, ame­ri­ca­ne), forme lăsate mereu „fără fond“, cum aver­tiza Maiorescu acum un secol și ju­mă­ta­te, instituțiile debile și instabile, ve­leitarismul și impostura încurajate academic (Ruxandra Hurezean), supremația culturii uma­niste în de­finirea intelectualului, inca­pa­ci­tatea dialogului, eșuat în conversație, în falsă polemică sau bâr­fă (de unde și vacarmul dezbaterilor me­dia­tice actuale), într-o „nouă Ți­ganiadă in­te­lectuală“ (Sorin Mitu), in­to­le­ranța socială con­vertită în noncomunicare (An­dreea Monica Sta­te, Vasile Dâncu), ne­în­cre­derea în autori­ta­te și autorități (Alex Dop­pel­gänger) sunt câ­te­va dintre rezultatele diag­nozei. Punctul forte al demonstrației este con­ceptul de adevăr, reiterat de Patapievici, ade­vă­rul pe care se fundamentează valorile cul­tu­rale, verificarea, evaluarea, integrarea critică, omologarea lor, sin­gurul care poate duce la o realitate co­mu­nă în care să se recunoască membrii so­cie­tă­ții. Or, tocmai incapacitatea noastră de a fi împreună în orice proiect so­cial, fiindcă „sun­tem zidiți în realități care se detestă cu pa­timă unele pe altele“, ne în­de­părtează de dru­mul cel bun, „de izvoarele spi­ri­tuale fără moar­te ale logicei, bunului simț, bunului gust“ (Eugen Lovinescu) și fac im­po­si­bilă o pia­ță a ideilor. Ceva se poate face: re­con­strucția spațiului public prin educație (Vin­tilă Mihăilescu) și redescoperirea voinței de co­mu­nitate a poporului. Fără acest efort, spu­ne Pa­tapievici, societatea românească va ră­mâne aceeași „maioneză tăiată“. //