Jurnaliști de elită: Ruxandra Hurezean

În lumea pestriță a jurnalismului românesc de tranziție, în care se bucură de o notorietate to­xică numeroși gargaragii vizibili la te­le­vi­ziuni și publicații alocate propagandei (de par­tid, de grup organizat, de mo­gul), persistă, în număr deloc copleșitor, jurnaliști de soi, fără pete pe biografie și con­știință, care salvează ima­gi­nea profesiei prin rezistență mo­rală, pricepere și talent. Du­pă ani de jurnalism activ, câțiva devin autorii unor vo­lu­me remarcabile, mărturii pen­tru istoria presei de cali­ta­te. Ruxandra Hurezean, o clujeancă absolventă de sociologie, senior editor la Transilvania Re­porter și Sinteza, intră în categoria elitei me­dia­tice românești mai ales prin reportajele scri­se în sfertul de veac tulbure de după 1989. Rezumatul biografiei sale sună așa, pe o manșetă de carte: „A condus echipe re­dac­ționale, a scris analize politice, reportaje și co­mentarii, a enervat multă lume. Are cam 25 de ani de război cu lumea care nu-i place și tot atâția de pace cu oamenii buni... Are o lipsă cronică de simț mercantil și o căpoșenie care o face unică. Atunci când toată lumea o ia la vale, ea o ia la deal“. Galele Asociației Profesioniștilor Presei Clujene i-au recunoscut excelența, premiind-o și cu câte două premii în aceeași ediție ca anul trecut, în 2017 locul I revenindu-i pentru reportajul Pulitzer și povestea lui din Makó la Missouri. No­mi­na­li­zată în campania Oamenii timpului la secțiunea Jur­na­lism, Ruxandra Hurezean ar fi putut la fel de bine să fi­gu­re­ze și pe lista scriitorilor, fi­indcă jurnalismul ei este o formă de artă a scrisului, cu toate ingredientele sale.

Cel puțin două din cele cinci volume apărute sub semnătura Ruxandrei Hurezean, ambele apărute în 2016 la editura Școala Ardeleană, ocupă un loc special în recuperarea istoriei re­cente, din perspectivă gazetărească: Criț. Is­toria, poveștile și viața unui sat de sași și Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei. Prima este monografia satului Criț / Deutschkreutz, al cărei parcurs a început cu un interviu luat cu zece ani în urmă Sofiei Folberth, plecată din comunitatea de sași în Germania și revenită în satul natal odată cu berzele, în fiecare an. Din ghemul acestei vieți se desface în evantai povestea locului, satul cu oamenii săi înghițiți de apele nă­moloase ale istoriei, totul ghidat de amintirile doamnei Sofia consemnate de reporter. Fi­ind­că una dintre marile calități ale reportajelor Ruxandrei Hurezean este vocația de a asculta. De a nu pierde detaliile care fac credibilă și autentică esența poveștii. Nu e o monografie obișnuită, deși structura cărții are aparența genului: organizarea satului înainte și după răz­boi, categorii sociale, educație, meserii, ve­cinătăți etc. Deosebită este capacitatea au­toa­rei de a împacheta investigația riguroasă și da­tele de arhivă sau de istorie orală, într-o re­latare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin reporterului care recuperează is­toria înstrăinării unei comunități de ispravă, sor­tită pieirii.

Ruxandra Hurezean rezonează subtil cu dra­me­le umane, fără patetism și fără tonuri jus­tițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și do­cu­mente, pentru a obține distanța necesară. Pul­verizarea comunităților săsești din Tran­silvania și a celor șvăbești în Banat, descrisă în Povestea sașilor din Transilvania, conține o condamnare implicită a regimurilor care au răsturnat viața germanilor din România. Ar­gumentul cărții e explicit: „Dacă străbați Po­dișul Transilvaniei, căutând rădăcinile celor ca­re au creat cultura și civilizația acestui ținut, pe nemți nu o să-i mai prea găsești. Unu-doi în câte un sat, păstrați parcă de un plan divin, atâția cât să mai aibă din ce răsări alții, să nu piară neamul lor cu totul“. Pe aceștia, unul sau doi, îi găsește jurnalista reu­șind să reconstituie din amintirile lor o lume întreagă, fie că este vorba de Roșia, unde veghează Eginald Schlattner în biserica lutherană construită în 1225, fie că este vorba de Peter Trimper, unicul neamț rămas în Char­lottenburg, satul circular din Banat, de Ca­roline Fernolend din, azi, princiarul sat Viscri, sau de Hans Prömm din Brașov. În reportajele Ruxandrei Hurezean este vorba întâi de toate despre oameni, despre suferințele și nădejdile lor, despre destine sub tăvălugul istoriei, des­pre „cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații, dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi“. Toate acestea înțelese cu empatie și restituite de un condei magistru, care traversează, une­ori în aceeași frază, scara mare a timpului is­toric și scara mică, a vieții individuale, ca aici: „Este al 99-lea și ultimul preot la Biserica sașilor din Roșia / Rothberg de Sibiu. În anii ‘90 când au plecat sașii lui, 1200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soția și fiica lui. I-a plecat o parte din suflet. Dar el a rămas. Eginald Schlattner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărți, o fată de romi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi în familie, o călugăriță care ocupă camera dinspre Apus a casei, o fotografie a femeii iubite în care ea stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei... Are amintiri, are dușmani, are resentimente, are răni“.