De același autor
Convertiți din jurnaliști în purtători de cuvânt la guvern, Administrația Prezidențială, ministere, instituții ale administrației centrale sau locale, comunicatorii n-au viață ușoară în „bucătăria devastatoare a acestei funcții“.
Guvernarea actuală are, la nivel înalt, o defecțiune în comunicarea publică, excesivă, vulgară, contrariantă. De regulă, ies la rampă „șefii“. Purtătorii de cuvânt sunt aleși în răspărul regulilor de aur ale PR-ului profesionist, care cer: capacitate de a intermedia relațiile dintre oficiali și jurnaliști, promptitudine, prezență de spirit, disponibilitate pentru dialog, politețe, imparțialitate în raporturile cu ziariștii, cunoașterea mass-media și a domeniului comunicării, charismă, responsabilitate, onestitate ș.a.
Guvernul s-a pricopsit cu un prezentator transferat din televiziunile lui Voiculescu, în persoana lui Andrei Zaharescu, probabil prin protocolul politic care include trustul Intact ca aport al Partidului Conservator la USL. Gafele lui au devenit subiecte de haz pe Facebook. Năucit de harababura guvernării, de schimbările bruște în decizii, de poltroneriile șefului Ponta, dar și inapt pentru comunicarea fără prompter, Zaharescu s-a trezit descoperit în fața întrebărilor presei. Replici de genul „ce-aș putea să vă răspund“ sau „nu știu ce să vă spun“, însoțite de o mină confuză, fac deliciul jurnaliștilor care nu-i menajează pe foștii colegi trecuți în garnizoana puterii. Pentru inaptitudinea sa ca purtător de cuvânt (deși are la bază studii de actorie), Zaharescu a fost recent recompensat cu o funcție bine plătită în plus față de cea de demnitar: membru în CA al E.ON Gaz Distribuție SA. Va fi la fel de competent. Cu un astfel de purtător de cuvânt care nu mediază și nu remediază nimic, premierul îndrăgostit de propria-i imagine se poate lăfăi singur pe toate ecranele teleguvernării, fiind liber să facă declarații improprii și contradictorii.
Se întâmplă și la case mai mici: primarul municipiului Timișoara a anulat, narcisistic, instituția purtătorului de cuvânt, pentru a nu pierde niciun minut baia de imagine care devine mai importantă decât administrația în sine. Intră în istoria locală cu fraza „nici purtătorul de cuvânt al primăriei, dacă ar fi angajat, nu e plătit ca să-și piardă vremea cu prostiile dumneavoastră (ale ziariștilor)“. Întâlnirea cu mass-media îi dă ocazia de a-i muștrului personal pe jurnaliștii care nu-l adulează. Blocajul în comunicare este iminent, fiindcă dacă primarul nu e, nimeni nu e abilitat să dea informații. Viceprimarii se feresc, cât pot, să calce porunca.
Opusul lui Zaharescu, Cătălin Ivan, purtătorul de cuvânt al PSD, abordează stilul impertinent. Pentru el și implicit pentru partidul de imaginea căruia e responsabil, Monica Macovei e „cel mai aprig adversar al României“, Videanu e „căpușă“, Mihai Răzvan Ungureanu „minte“, iar Traian Băsescu e nedemn, ilegitim, sfidător, terminat etc. Ivan s-a făcut remarcat în Parlamentul European nu prin rapoarte sau acțiuni în favoarea României, ci prin aceeași comunicare de mahala, care îi priește partidului său, acuzând-o pe Viviane Reding, comisar european pe justiție, că face declarații „iresponsabile“ și, culmea adversității, poartă un sacou portocaliu! Ineleganța lui Ivan (categoric suit pe divan) încalcă un cod al relațiilor cordiale din forul european. Ecou al președintelui PSD, purtătorul de mesaj compensează prin tupeu ignoranța în materie de comunicare publică.
Convertiți din jurnaliști în purtători de cuvânt la guvern, Administrația Prezidențială, ministere, instituții ale administrației centrale sau locale, comunicatorii n-au viață ușoară în „bucătăria devastatoare a acestei funcții“, cum o califica Adriana Săftoiu în dialog cu 16 foști purtători de cuvânt dintre care 11 jurnaliști, ea însăși trecută prin această experiență. O definiție subtilă și simpatică oferă Emil Hurezeanu, în postfața volumului Vocile Puterii, profesiei care „reformulează, restaurează, depanează, cosmetizează, ameliorează o față urâtă, neprezentabilă sau nerecomandată a realității pentru a fi mai pe placul și spre folosul bilateral: al micului zeu cu picioare de lut, căruia i se poartă cuvintele, împreună cu al marelui consumator excesiv și atotputernic care este opinia publică în democrațiile limbute“. Cel mai greu este să faci față rigorilor diplomatice impuse de rang, să spui doar cât ai voie și totuși să nu minți, să porți relaxat uniforma strâmtă a funcției, este concluzia lui Ionuț Popescu, purtător de cuvânt al Cabinetului Isărescu. Sau și mai greu este să înțelegi conflictele interne, să nu le lași să transpire în presă, pentru a nu compromite guvernarea, să faci imagine unor oameni politici care cred că știu ei mai bine cum să comunice, au mărturisit Răsvan Popescu, martor a două guvernări, sau Claudiu Lucaci, subminat de propriul departament. Nu e ușor de atins siguranța de sine a lui Bogdan Baltazar, un adevărat decision maker în primul guvern postdecembrist, eleganța lui Mihnea Constantinescu, a Iolandei Stăniloiu sau precizia Virginiei Gheorghiu, purtători de cuvânt aproape uitați, dar urmați întrucâtva prin sobrietate și gramatică de câțiva comunicatori tineri ai Președinției, ca Valeriu Turcan sau Bogdan Oprea. La un pahar de vorbă, s-ar pune întrebarea: de ce o fi amuțit complet Adriana Săftoiu de când e purtător de cuvânt al PDL? //
