Libertatea nu e de la Dumnezeu

Există suficiente exemple pe glob care demonstrează că regimurile autoritare, fie și în țări democratice, n-au liniște până nu restrâng drepturi și libertăți, dintre care libertatea presei se află pe primul loc.

Zilele acestea am văzut imagini neașteptate: peste 100.000 de oameni pe străzile Bu­da­pestei protestând împotriva unei legi care li­mitează accesul la Internet și, deci, împotriva abuzului de putere a re­gi­mu­lui Viktor Orbán, supranumit și „victatorul“. În mai multe capitale ale Europei – Londra, Paris ș.a. -, alegătorii români, împiedicați să își exercite vo­tul prin organizarea de­zas­tru­oasă a alegerilor prezidențiale, au protestat cerând demisia premierului și a ministrului de Externe. La Londra, în fața se­diului ICR din Belgrave Square 1, unde se afla o secție de vot, sute de oameni furioși au strigat „Jos Ponta!“.

Mânați de ambiții și beți de puterea obținută în alegerile precedente cu procente de peste 60%, FIDESZ-ul ungar și la fel defunctul USL românesc, cei doi Victor neglijează aceste pro­teste, considerându-le, probabil, minore. Ima­ginile filmate sau fotografiate cu telefonul au circulat live pe Internet, rețelele de socializare ca Facebook sau Twitter le-au distribuit fără în­cetare, iar informația a zburdat ne­cen­zu­ra­tă. La fel opiniile, îndemnul la vot, ca­ri­ca­tu­ri­le, viralele. Libertatea de exprimare n-a venit cu hârzobul din cer. Acum și-au amintit și ungurii, amenințați cu taxe pe fiecare gi­ga­byte, și românii din Londra, și protestatarii adunați în fața Ministerului Afacerilor Ex­ter­ne din București, când au strigat: „S-a murit ca să pu­tem vota“. Libertățile ce­tă­țe­nești se cuceresc în procesul democrației, care nu este ire­versibil. Erdoğan în Turcia a declarat Twitter „inamic al re­publicii“ și a vrut să închidă re­țeaua. N-a putut. Poate data viitoare?

Există suficiente exemple pe glob care de­mons­trează că regimurile autoritare, fie și în țări democratice, n-au liniște până nu re­strâng drepturi și libertăți, dintre care li­ber­ta­tea presei se află pe primul loc. Proiectul de lege pesedist care sancționează cu închisoare di­vulgarea de informații din dosare penale este un atentat perfid la libertatea presei. La ca­se mai mari apar îngrijorări legate de su­pra­vegherea cetățenilor de către serviciile de in­formații. Nici casa mică numită România nu scapă de temeri similare, după scandalul agen­ților acoperiți din presă și politică. Acum câ­teva zile, CNN semnala apariția unei a doua surse după Snowden din interiorul National Se­curity Agency, care dezvăluie pe site-ul In­tercept acte abuzive de supraveghere. La ame­ricani vin alegerile generale, dotate cu for­me noi de manipulare subtilă a elec­to­ra­tu­lui, prin așa-numita „neurocampanie“. Ima­gini subliminale înfipte în mintea alegătorului.

Șubrezită la temelii de criza economică, presa ro­mânească și-a pierdut busola etică și s-a pus adesea la dispoziția patronilor, moguli sau po­li­ticieni cu bani. De aceea, destule te­leviziuni și publicații iau notă mică la pre­zen­tarea ale­ge­ri­lor prezidențiale, pentru derapaje, inexactități, omisiuni, exagerări, părtiniri. Adi­că, au dat li­ber­tatea pe mălai. Că Antena 3 și RTV sunt cam­pi­oane s-a demonstrat, chiar da­că CNA nu do­reș­te să bage de seamă. Un portret deloc mă­gu­litor face conduitei mass-media în cam­pa­nie Andrei Pleșu în Adevărul: „Gazetele şi pos­tu­rile de televiziune au de­venit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu mi­siuni de lichidare şi pro­pagandă. Mo­de­ra­torii au ceva între mi­li­ţi­eni, procurori şi ve­ci­ne de bloc. Invitaţiile la di­ver­se «talk-show»-uri se fac, pare-se, pe ba­ză de «abon­a­ment». Aceiaşi inşi, cu aceleaşi pă­reri, pres­tează tenace, fără exces de ima­gi­na­ţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile, obe­dien­ţe“.

Indexul Cenzurii pe 2014 arată că sunt pro­bleme la nivel global în protejarea libertății de exprimare. Nick Cohen atrage atenția asupra unui fenomen care tinde să se generalizeze în lu­mea democratică: dictatura companiei. Spai­ma de a nu-și pierde locul de muncă și clau­zele din contract îi fac pe angajați – fie ei și jurnaliști – să accepte orice tabu, să tacă în fa­ța unor inechități, să nu critice compania. Secretomania managerială este periculoasă, susține Cohen în articolul Coduri ale tăcerii, fiindcă subminează însăși esența democrației. Stimularea ipocriziei, renunțarea la propriile convingeri dijmuiesc grav libertatea in­di­vi­dua­lă. Nici imensa deschidere oferită de Internet nu e inamovibilă, și aceasta trebuie protejată, fiindcă „dacă nu suntem vigilenți, atunci când pretindem dreptul nostru la exprimare liberă, fie într-un regim democratic, fie într-unul autoritar, lumea noastră digitală riscă să fie cenzurată, monitorizată, fragmentată. Aceas­ta este provocarea libertății de ex­pri­ma­re glo­bală a timpului nostru“, spune Kirsty Hughes în Index of Censorship. //