Marine Le Pen, o amazoană călare pe mătură

Aflată într-o perpetuă relație de ostilitate și vrajă cu mass-media, candidata Frontului Na­țional la prezidențialele din Franța a reușit să spargă orice convenție și să intre în turul 2. Paradoxal, Marine Le Pen își da­torează performanța unuia dintre cei trei inamici de­cla­rați în campanie: presa (cei­lalți doi fiind justiția și, evi­dent, Emmanuel Macron). Pre­zența sa impetuoasă de „ma­re blondă“ și moștenirea po­litică paternă au menținut-o în atenția publică încă din ado­lescență, dar ascensiunea sa ca imagine publică a început din 2002, când a decis să ia în serios nu doar politica, dar și contactele cu presa, renunțând o vre­me la persiflările cu care îi întâmpina pe jur­na­liști. Nu pentru multă vreme, însă. Ins­tinc­tul politic și instruirea profesionistă de PR și marketing politic au orientat-o spre un profil ofensiv, în căutarea unui inamic pentru a se pune în valoare. O soluție eficientă contra ba­nalizării. Alegerile prezidențiale au fost scena ideală pentru a-și desfășura arsenalul, pe fon­dul schimbărilor din politica globală care au permis ascensiunea populismului, a extre­mis­me­lor și a mișcărilor „anti“. Atacul la pu­bli­ca­țiile, televiziunile, emisiunile sau, mai ales, atacul la per­soană țintit pe jurnaliștii cu autoritate sau pe patronii lor a constituit o strategie per­manentă de campanie pentru Madame Le Pen. I-a numit pe ziariștii de la Le Monde, Le Nouvel Observateur, BFM TV „bo­bo gauchos“, adică bur­ghezi stângiști, evident, o stân­gă de caviar, uitând, atunci când deplânge situația celor mulți și se proclamă „candidata poporului“, că ea însăși a crescut în cartierul elitelor. La primul mare miting de campanie or­ganizat la Nantes, califica prestația presei, ară­tând cu indexul către L’Express, Libération, NextRadio TV (BFM TV, RMC), ca „isterică“, în beneficiul patronilor, dușmanii ei: „Vorbesc des­pre morală, pretind că fac analiză fac­tua­lă și clamează libertatea presei când sunt cri­ticați. Apoi se plâng că au pierdut încrederea publicului care se întoarce în mod legitim că­tre Internet, pentru a se informa“. Disprețul coboară până la a nega rolul de contraputere al presei, jurnaliștii ajungând niște „mărunți slujitori ai sistemului“. A mers până la a in­ter­zice reporterilor de la Le Petit Journal și Me­diapart să relateze de la convențiile partidului său. Frecvent, discursurile fac loc ame­nin­ță­ri­lor la adresa instituțiilor franceze și europene, pe care promite să le dinamiteze: justiția, ad­ministrația, Parlamentul European, a cărui mem­bră este, Comisia Europeană etc. Ame­nin­ța la Nantes să revizuiască formarea ma­gis­traților pentru a contracara „guvernarea judecătorilor“.

Din 2002, când mass-media au început să dea atenție mesajelor și prezenței doamnei Le Pen, imaginea sa a primit consistență, cons­truită inițial pe stereotipul de femeie-po­li­ti­cian, care este, înainte de toate, fiică, soție și mamă. Avea toate elementele pentru a se vic­timiza, făcând din viața personală subiect mediatic: suferința alături de un tată notoriu și stigmatizat, divorțul părinților, propriile eșe­curi în căsnicie, la care se adaugă speciala sa „virilitate“ în a depăși obstacolele. „Po­li­ti­za­rea intimității“, cum o numește într-un stu­diu Julie Boudillon de la Universitatea Paris, nu este singura explicație a ascensiunii sale, ci mai ales legătura paradoxală între ideologia populistă emanată de un partid antifeminist, idealul politic masculin și gramatica suferinței pe care Marine Le Pen a învățat-o și a util­i­zat-o ca argument. Mass-media nu au putut ocoli prezența energică, disponibilitatea și ac­cesibilitatea „la minut“ a politicienei, care a boi­cotat adesea emisiunile TV obținând o au­diență uriașă. Întrebată, neagă vehement că ar fi extremistă de dreapta. „Sunt pa­trioa­tă“, i-a replicat iritată jurnalistei Digi 24, Alice Ia­co­bescu, acuzată că pune întrebări de „tri­bu­nal“. Presa n-a iertat-o pe Marine Le Pen, iar portretele livrate publicului sunt dintre cele mai inclemente, de la „nici femeie, nici bărbat“ (Huf^­fington Post), la „agenta rusă a Frontului Na­țio­nal“ (Mediapart), conținând însă și o do­ză de admirație, cum este des­crie­rea lui Yann Bar­thès, prezentator Canal+ și TF 1: „Im­po­zan­tă, gură mare, râs de 6 grade pe Scara Richter“.