Modele, nu lichele!

Ce scop are „terorismul mediatic“ practicat de Voiculescu? Discreditare, intimidare, intoxicare, mutilare a jurnalismului, toate cu țintă politică și profit implicit.

„Am senzația că nimeni nu mai respectă pe nimeni. Există alte tipuri de relații: există tea­mă, există iritare, există invidie, există in­ju­rie, dușmănie... dar respectul pur și simplu pen­tru prestația de-o viață a cuiva, pentru experiența cui­va, pentru prestigiul cuiva e o virtute care dispare. Ba mai mult, e culpabilizată. No­țiu­nea de «prestigiu» a ajuns să fie neonorabilă. A avea prestigiu înseamnă a fi, din principiu, suspect“, asta afir­ma Andrei Pleșu într-un in­ter­viu pe care mi l-a dat în 2006, republicat în volumul recent Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări și răspunsuri. Pentru omul de cultură nu rămâne un mister de ce a fost atacat de comandoul infam al An­te­nei 3, Gâdea-Ciuvică-Ursu-Tudor: trebuia des­ființat pentru că se exprimă public ca o vo­ce critică de anvergură, are operă, autoritate morală și se bucură de prestigiu. Deci, e sus­pect, dacă nu chiar periculos. Într-un interval de două luni, jurnaliști și intelectuali au luat poziție în mod repetat împotriva poluării mo­rale produse în spațiul mediatic de Antenele aflate sub comanda turnătorului Voiculescu. Din păcate, tinerii capabili să stea luni la rând în stradă pentru a bloca Roșia Montană nu sunt interesați de fenomenele de poluare mo­ra­lă, la fel de toxice. La finele lui ianuarie, 600 de jurnaliști au semnat un protest împotriva linșajului la care au fost supuși câțiva dintre ei, în martie câteva mii de oameni au semnat un apel de solidaritate cu An­drei Ple­șu și câteva sute au fost pre­zenți duminică în pia­ță cu o car­te în mână, la che­marea re­vistei 22 și a GDS. În acest răstimp, CNA, au­to­ri­tatea în­vestită prin lege să sanc­țio­neze derapajele și să facă res­pirabil audiovizualul ro­mâ­nesc, moșmondește de­cizii ambigue care îi pro­te­jea­ză pe vinovați.

Ce scop are „terorismul mediatic“ practicat de Voiculescu? Discreditare, intimidare, in­to­xicare, mutilare a jurnalismului, toate cu țintă politică și profit implicit. „Trei au fost di­men­siunile esenţiale ale experimentului comunist: distrugerea valorilor, distrugerea memoriei şi distrugerea libertăţii“, le reamintește pro­fe­sorul Tismăneanu celor care au uitat, adău­gând că „Antena 3 a devenit megafonul celor mai obscurantiste şi nocive forţe din so­cie­ta­tea românească. Este urmaşa «Săptămânii» barbiste, huliganica revistă susţinută făţiş de Securitate, şi a «României Mari» în cea mai sordidă fază a acestei publicaţii. Acţionează cu biciul verbal asemeni hingherilor ideologici ai ceauşismului“. Execuțiile publice efectuate de anteniști sunt un atentat permanent la li­bertatea de exprimare, la critică onestă, la opi­nie. Ele inhibă și reduc la tăcere.

Ce e de făcut? Nimeni nu este atât de naiv în­cât să creadă că protestele, mitingul și listele de semnături îi vor face pe anteniști să de­vină decenți. Mișcarea de stradă este un exer­cițiu de solidaritate necesar pentru a da semn că există apărători ai unor principii, că de­mo­crația și libertatea înseamnă responsabilitate, reguli de conviețuire, legi. Dar, mai departe, pentru a fixa limitele, trebuie apelat la justiție. Codul Civil adoptat în 2011 formulează, la art. 72, Dreptul la demnitate, care interzice „orice atingere adusă onoarei și reputației unei per­soane“, la art. 73, Dreptul la propria imagine, la art. 252, Ocrotirea personalității umane, iar la art. 74 sunt precizate în detaliu interdicții ex­prese în cazuri de atingere adusă vieții pri­vate. La dezbaterile pentru modificarea Co­du­lui Civil, presa a semnalat că unele articole li­mitează libertatea presei, dar, pe de altă par­te, restricțiile ar putea normaliza întrucâtva exercitarea profesiei de jurnalist. Rein­cri­mi­na­te prin efectul Deciziei 206/2013 a Curții Cons­tituționale, insulta și calomnia înscrise la art. 205 și 205 pot fi subiect de plângeri penale pentru cei afectați de campaniile degradante ale Antenelor. Pedepse drastice sunt pre­văzute și pentru comunicarea de informații fal­se, șantaj, presiuni asupra justiției, in­frac­țiuni cunoscute mercenarilor lui Felix. Nu este confortabil să te adresezi instanței, dar este igienic. Și e musai.

Pe unele pancarte aduse duminică la „statui“ în Piața Universității scria „Repere, nu li­che­le!“. Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu rămâne valabil la un sfert de veac de la re­voluția din decembrie 1989. Pe același model, Dragoș Ghițulete lansa nu de mult un apel cu sens schimbat, către intelectualii datori să îm­piedice ofensiva lichelelor de rit nou grăbite să croiască o Românie hidoasă: „Așadar, dom­nilor. Apăreți la televiziune. Scrieți în ziare. Ri­dicați glasul. Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun. Folosiți aceste cuvinte, «dem­ni­ta­te», «libertate», «conștiință», «dreptate», «popor», pentru că sunteți în măsură să faceți asta. Nu lăsați o șleahtă de corupți și penali să asasineze aceste cuvinte. Nu re­nun­țați la luptă, pentru că nu ați făcut nimic rău. Doar ați fost, și sunteți, scârbiți de neputința as­ta care nu ne lasă să ne despărțim de tre­cut. Să nu vă fie frică, mai mult decât linșaj mediatic și scuipat pe stradă nu cred că se poate întâmpla. E greu, dar dacă veți da curs acestei chemări, veți putea scoate România din hăul în care se duce. Și cei care vor veni după noi vă vor iubi“. Exact asta a făcut Andrei Pleșu. //