De același autor
Falsa evlavie a oamenilor în faţa morţii e exploatată cu cinism mai ales de televiziune, pentru potenţialul de spectacol.
În zilele când se stingea Oscar Berger, omul care a ţinut viu timp de 18 ani Timişoara, ziarul-simbol al oraşului Revoluţiei, televiziunile româneşti se întreceau în dezmăţ croind scandalul în jurul unor decese. Ţintuit la pat, Oscar mai avea doar puterea de a se uita la televizor şi, din când în când, de a răspunde la telefon. Ce-o fi fost în sufletul lui privind ţopăiala indecentă din jurul lui Florin Cioabă, cu prinţi moştenitori, împăraţi şi faraoni, fiindcă ridicolul nu cunoaşte limite, privind apoi gâlceava în jurul locului de veci din familia fotbalistului sinucigaş Costică Ştefănescu, în fine, privind marile desfăşurări de forţe jurnalistice masate la peştera Polovraci, unde mama „divelor“ Monica şi Ramona Gabor a suferit un accident mortal, Oscar nu ne-a spus.
Ca monarhist îl amăra precis îngăduinţa cu care romii uzurpă titlul de Rege, care e doar unul: Regele Mihai al României, care îl decorase cândva pentru loialitate. Oscar Berger detesta, cu un fanatism simpatic, lipsa de sinceritate a unei prese care invocă interesul public pentru a satisface doar interese de grup sau interesul unui public decăzut, care ignoră cultul creştin al morţilor. Falsa evlavie a oamenilor în general în faţa morţii, amestecul de cutume profane, ritualuri bisericeşti şi curiozitate morbidă sunt exploatate cu cinism mai ales de televiziune (deşi nici online-ul sau presa scrisă n-au lipsit de la festin), pentru potenţialul lor de spectacol. La B1 TV, Banciu avea chiar o rubrică cinică, Mortul zilei, cu care s-a mai potolit abia după dușurile reci de la CNA. Oscar Berger, cu experienţa sa de regizor (a fost coregizor la Cireşarii!) şi de presă, ştia că niciun fel de interes public nu justifică plasarea reporterilor trimiși de redactorii-șefi la spital, la morgă, la catafalc, la cimitir pentru a transmite neapărat „în direct“ detalii close-up despre mort. O perspectivă pe gaura cheii, cu false subiecte pentru zile sau săptămâni întregi de isterie. Televiziune de pompe funebre, ar fi spus, dacă ar mai fi avut glas.
Timişoara adâncă se desparte pe rând de boemii care au alimentat „spiritul Timişoarei“. Şi au plecat destui: Iosif Costinaş, Ioan Crăciun, George Şerban, Schwartz Calboreanu, Lelu Bihoi. În ziua despărţirii de Oscar, am scris pe Facebook: „Oscar Berger, om de mare caracter, a murit neîmpăcat azi, 23 august 2013: valorile pentru care a militat ziarul Timişoara au fost anulate de votul din 2012 al timişorenilor, spunea el. Nici Proclamaţia de la Timişoara, nici monarhia, nici spiritul rebel al Timişoarei nu mai contează pentru majoritate. A plecat cu gândul plin de amărăciune că efortul său a fost inutil. A vrut să-şi mărturisească decepţia într-un interviu care n-a mai avut loc. Era pe sfârşite, se stingea cu gândul la ziar, sperând să nu moară împreună cu el. Destinul e ironic: anticomunistul Oscar Berger ne părăseşte în zi de festivităţi comuniste, pe care le detesta... Acum vreun an am încercat să-i conving pe nişte prieteni ai mei şi de-ai lui Oscar să facem în comun o propunere să i se acorde titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Timişoara. O merita deplin. Era printre puţinii care au crezut cu maximă candoare în spiritul oraşului şi unul, tot dintre puţinii, care se înflăcăra la orice idee de protest pentru democraţie. N-am convins. Dar nici n-am insistat. Apar mereu cauze mai actuale. Onoarea nu e printre priorităţi. Nici moartea. Oscar va fi cetăţean de onoare în Rai“.
Este ceva ce Oscar Berger n-a primit în timpul vieţii: sprijin şi preţuire pentru cauza sa. El dăruia oraşului un ziar cu a cărui supravieţuire şi-a identificat destinul, investindu-şi tot ce câştigase din afacerea de cablu, mai apoi, când banii s-au topit, din curse făcute cu autocamionul în Germania. Subscripţia de criză propusă timişorenilor n-a avut succes. Noua administraţie uselistă i-a pus un bir în plus, dublând chiria redacţiei, punându-l pe drumuri, forţându-l să se umilească inutil. A primit mereu simpatie de la numeroşii prieteni şi „haveri“, fiindcă era una dintre apariţiile haioase, nelipsite de la evenimentele oraşului. Mai avea câteva săptămâni de trăit, dar a urcat în iulie la Gărâna, la Festivalul de jazz, a făcut poze pentru ziar şi politică, de care era fascinat. Nu era un orator şi nu avea deloc aerul unui patron. Aflăm tardiv că nu avea un costum de ceremonie, că era incapabil să negocieze în afara propriilor credinţe şi că se avânta cu capul înainte în orice utopie, ceea ce îl face incompatibil cu descrierea unui businessman. Avea naivităţi şi generozităţi speciale, aşa cum le evocă Marcel Tolcea: „Pentru el, Răul absolut a fost comunismul și multiplele sale avataruri din imediata noastră apropiere. Pe care s-a crezut sortit să le urmărească, să le atace și discrediteze cu o determinare furibundă, asemenea unui nemilos ideolog religios. Dar și cu o solidarizare totală, fără nuanțe, cu toți cei amenințați de sistem“. În jurul urnei cu cenuşă n-au roit televiziunile flămânde de senzaţional. Jurnaliştii care l-au cunoscut l-au descris ca „ultimul romantic al presei timişorene“ (Dragoş Boţa) sau „ultimul Don Quijote al presei româneşti“ (Daniela Raţiu). A plecat supărat fiindcă oamenii continuă să nu vadă Răul din politică şi societate, dar a lăsat o fantă pentru speranţă pe drumul său către „redacţia celestă“: „dacă își vor da seama și vor reacționa în consecință, ar mai putea exista o mică speranță. Din păcate, despărțirea noastră nu ne mai dă posibilitatea de a fi părtași la această eventuală speranță în principiu utopică“, a scris Oscar Berger în ultimul său articol pământean. //
