De același autor
Tabloidizarea excesivă a presei, gustul ei pentru scandal, senzaţie şi sex pare de neoprit. Deşi analizat ca un simptom al postmodernităţii,
fenomenul indică mai curând conservatorismul de fond al mass-media, traversate de stereotipuri rezistente.
O lucrare coordonată de Laura Grünberg pe tema reprezentării sexelor în presa românească arată că ziariştii promovează adesea şablonul unei lumi unde femininul este sigmatizat, trivializat în raport cu „valorile“ masculinităţii, sau, dimpotrivă, supralicitat pe latura senzualităţii. „Sexul vinde“, sloganul devenit titlul unei cărţi scrise de Rodger Steritmatter, s-a extins din tabloide în presa de calitate, suprapunând adesea secţiunii de cultură divertismentul şi poveştile despre celebrităţi. Nu doar la noi politica şi mondenităţile devin surori: categorisite printre „cele mai sexy“ 10 politiciene ale momentului, Mara Carfagna, ministru în Cabinetul Berlusconi, a pozat topless pentru revista Maxim, politiciana estonă Anna-Maria Galojan a ajuns în Playboy, iar parlamentara canadiană Ruby Dhalla a concurat pentru Miss India.
Când vorbeşte despre femeile din politică, discursul media păstrează un surâs complice, face cu ochiul, găseşte formule cu subînţeles: politicienele sunt văzute la noi ca beneficiarele sprijinului dat de bărbaţii puternici din politică (neveste, amante, fiice) sau, cel mult, dacă nu mai sunt tinere, ca personaje frustrate, pline de ambiţie, care au avut eventual parte de noroc. Acestui fel de a gândi i-a dat glas în urmă cu câţiva ani un politician liberal care le-a umilit public pe trei dintre colegele sale de partid. Elena Udrea era una dintre ele.
De atunci încoace, camerele de luat vederi şi de fotografiat n-au contenit să investigheze fustele, pantofii, poşetele, lenjeria politicienei devenită între timp ministru. Deşi s-a exprimat public sau pe blog ca o susţinătoare a „performanţei pe tocuri“, Elena Udrea n-a putut, n-a ştiut sau n-a vrut să iasă din condiţia de celebritate media, care i-a adus: o enormă notorietate, o reputaţie proastă şi tone de insulte.
Dacă politica nu este azi mai mult decât o meserie de imagine şi PR, în care responsabilităţile şi acţiunea concretă sunt secundare, atunci acest fel de a se prezenta este o opţiune, o asumare a condiţiei pe care Mihaela Miroiu, expertă în probleme de gen, o definea categorial ca „femei color, frumoase, senzuale, dependente“. Experienţa bifată în urmă cu doi ani, când Elena Udrea apărea în revista The One, va fi fost pozitivă la bilanţ, în ciuda violenţei cu care pictorialul a fost atacat pentru felul provocator în care diva se prezenta publicului în chip de Marilyn Monroe.
Demersul de a apărea într-un nou pictorial corespunde calculelor: Elena Udrea a stabilit din nou agenda presei, subiectul fiind preluat practic de toată lumea: în editorialele ziarelor, în ştiri, în dezbaterile (aprinse rău!) de televiziune, în tabloide, sporind notorietatea acesteia şi aducând revistei Tabu un plus de publicitate. Imaginile au depăşit frontierele, graţie Internetului, ajungând de la Los Angeles la Beijing. Indignarea a cuprins presa autohtonă la vederea personajelor pe care politiciana a cutezat să le interpreteze, toate femei triumfătoare, de la Margaret Thatcher la Jackie Kennedy, Cleopatra, Eva Peron până la Madonna. Mircea Cărtărescu remarca „ferocitatea delirantă a jurnaliştilor şi bloggerilor noştri când trebuie să tăvălească în noroi un adversar şi mai cu seamă o adversară politică. Căci, dacă e vorba despre o femeie, iadul se dezlănţuie în toată grozăvia lui“. Ipocrită, presa uită că Udrea a devenit vedetă media prin şi datorită mass-media. Presa a vândut mai bine mondenităţile ei decât realizările, extravaganţele ei decât respectabilitatea, imaginea de femeie fatală decât meritele proprii.
Recordul de audienţă atins de pictorial arată că astea au fost aşteptările, iar strategia de imagine a politicienei s-a pliat pe defectele presei, pe predominanţa stereotipurilor, pe ignorarea subiectelor relevante în favoarea celor de senzaţie. Nu intră acum în discuţie dacă acestea sunt şi aşteptările electoratului, ţinta reală a strategiei de imagine şi nici dacă este o cale bună. Pe moment, asistăm la bătălia pentru publicitate, pentru o notorietate posibil de utilizat în anul electoral viitor, în condiţiile unei lupte politice dure, uneori degradante, pe terenul bărbaţilor, unde abia 10% dintre parlamentarii români şi doar 3% dintre primari sunt femei. //
