Presa și justiția, o relație cu nervi

Pretenția că presa strică imaginea justiției e ridicolă: nimic nu poate compromite mai temeinic reputația unui magistrat decât propria sa conduită.

Proiectul noului Ghid privind relația din­tre sistemul judiciar din România și mass-media, elaborat de CSM, pune din nou sub lupă limitările pe care o autoritate reală, cea judecătorească, o poate impune unei puteri simbolice, cea a presei. Pri­ma observație este că ghi­dul nu este un ghid, ci un re­gulament, cu formulări stricte, care nu recomandă sau ghidează, ci poruncesc și dispun în 90% din ar­ticole. Falsul ghid pare să ignore existența încă din 2001 a Legii 544 a acce­su­lui la informația de interes public, care e destul de amănunțită și face inutile o serie de precauții. Fiindcă, de fapt, precauția rămâne nota dominantă a Ghidului, re­flec­tând atitudinea defensivă și neîncrederea membrilor sistemului judiciar în mass-media. Procedura complicată a acre­di­tă­rilor, obligația jurnalistului de a se pre­zen­ta mereu cu legitimația în mână îl trans­formă într-un suspect de serviciu, în vre­me ce orice cetățean intră la un proces pu­blic în sala de judecată nelegitimat. Atent reglementate și având deasupra principii dragi tuturor, ca transparență, interes pu­blic, informare corectă, coroborate cu drep­­turi fundamentale, ca prezumția de ne­vi­novăție, protecția vieții private etc., cele 14 pagini de reguli conțin și o dilemă ma­re, producătoare de insomnii: să se dea sau să nu se dea ziariștilor acces la do­sa­rele proceselor aflate pe rolul instanței (fi­indcă, la cele aflate în faza de urmărire, nici vorbă nu poate fi, pentru a nu com­promite probele și ancheta), să se admită eliberarea de fotocopii ale rechizitoriilor și sentințelor sau să se permită numai con­sultarea lor?

Ce s-a defectat în relația dintre presă și justiție, încât să se dorească revenirea la restricții pe care jurnaliștii le simțeau în anii ‘90? O spune avocatul Florentin Țuca într-un articol caustic, acuzând Înalta Curte a Presei că își arogă nelegitim „au­toritatea de ultim cenzor şi oracol suprem“ prin verdicte pentru care nu este calificată. I se mai reproșează aro­gan­ța autopoziționării și „exagerata imixt­i­une în procedura urmăririlor penale, le­zarea dreptului magistraţilor la propria imagine şi la viaţă privată, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, nesocotirea unor principii fun­da­men­tale de funcţionare a sis­temului judiciar... efectele nocive ale şantajului şi ale manipulărilor prin pre­să, care duc la decr­e­di­bi­lizarea justiţiei în ge­ne­ral“. Justiția în văzul lumii ar fi un alt exces: „Înalta Curte a Presei îşi de­ru­lează şedinţele de judecată la vedere, în direct, în pia­ţa publică. Judecătorii-jurnalişti adunaţi în studio, coordonaţi şi moderaţi de câte un preşedinte de complet, încep să îm­partă dreptatea în stânga şi-n dreapta în văzul telespectatorilor (aceştia din urmă cu atribuţii de juraţi, exercitabile prin SMS). Potrivit lor, justiţia instituţională e, în integralitatea ei, în metastază; ju­decătorii cu robă sunt, cu toţii, corupţi şi incompetenţi; avocaţii – avocaţi ai diavolului de-a valma; notarii – nişte bandiţi irecuperabili“. Mai există și alte păcate ale presei, ca senzaționalismul, fo­losirea incorectă a termenilor juridici, gra­ba care strică treaba, ca să nu mai punem interogatoriile tipic idioate de genul „re­gretați fapta“, în locul unor întrebări jur­nalistice pertinente.

Judecătorul Cristi Danileț, membru CSM, exprimă într-o lucrare mai multă dorință de cooperare, considerând că ambele au același scop, asigurarea democrației și a supremației legii, cu excluderea, însă, a oricărei forme de fraternizare a ma­gis­tratului cu presa pentru popularitate.

Au și jurnaliștii destule de spus la adresa unor oameni ai justiției, care se folosesc de reglementări și de protecția imaginii justiței și a reputației pentru a ascunde in­competență, corupție sau nepăsare. Zia­riştii devin suspicioşi atunci când, in­vo­când regulamentele, instituţiile fac din actul de justiţie un secret straşnic păzit, dar și atunci când e distanță prea mare între „adevărul juridic“ și „adevărul jur­nalistic“, rezultat din investigații și ve­ri­ficări rezonabile. Există diferențe de ritm, jurnaliștii rar pot avea „puțintică răbdare“ prin natura meseriei lor, există tatonări reciproce în privința onestității (o ju­de­cătoare beată-curcă le dă și azi cu tifla jurnaliștilor pe care i-a bruscat, cu com­plicitatea altor magistrați), iar pretenția că presa strică imaginea justiției e ridicolă: nimic nu poate compromite mai temeinic reputația unui magistrat decât propria sa conduită. Sunt deja peste 20 de ani de ex­periență în relația mereu tensionată dintre mass-media și justiție, s-au mai făcut traininguri de „împrietenire“ (Freedom House, TransForma etc.). Așadar, n-ar trebui inventate alte piedici pe care CSM și proaspăt elaboratul Ghid le pre­co­ni­zează. //