De același autor
2011 a fost pentru mass-media din România un an de mari zvârcoliri.
Scăderea cu aproximativ 4% a pieţei de publicitate faţă de 2010, la puţin peste 306 milioane euro în 2011, conform evaluărilor Media Fact Book, a afectat vizibil presa tipărită, n-a ocolit nici televiziunea, care îşi ia partea leului de pe piaţă, nici radioul, în schimb a avantajat Internetul, care a crescut cu aproape 20%. Au renunţat pe rând la print ziare cu difuzare naţională ca Gândul şi Cotidianul (după ce în anii anteriori decedaseră Ziua, Puterea ş.a.), s-au mutat online şi Săptămâna Financiară, Financiarul şi Felicia, numeroase ziare locale au renunţat la forma tipărită sau au dispărut complet.
Permutări s-au produs în acţionariatul media, de la plecarea concernului german WAZ de la România liberă la preluarea grupului Edipresse de către Ringier şi până la tranzacţiile misterioase care au dus la scindarea Realitatea Media, la trecerea Evenimentului zilei în mâinile mogulatului autohton şi la apariţia unor acţionari-surpriză în momentele dificile prin care au trecut şi mai trec Sorin Ovidiu Vântu şi complicii săi, ca Liviu Luca sau Dan Diaconescu, beneficiari şi ei ai unor averi spectaculoase cu clinchet de cătuşe. Replierile au dus la concedieri masive de jurnalişti, estimate la peste 6.000 până în 2010 de site-ul Industry (Iulian Comănescu), la schimbări de oameni în management, la reduceri de salarii sau neplata lor şi la pierderi de influenţă a unor figuri care păreau de neclintit, cum ar fi Gabriela Vrânceanu-Firea în trustul Intact sau Radu Moraru, plecat de la B1 TV şi eşuat în proiectul 10 TV.
Falimente şi procese răsunătoare au ţinut atenţia publicului, chemat să deplângă starea de jale în care presa a ajuns: cinci firme au cerut falimentul Holdingului Adevărul, Realitatea Media a cerut singură insolvenţa, OTV e următoarea pe listă, stăpânii Antenelor s-au răfuit cu RCS-RDS, Televiziunea Română, confruntată cu adâncirea deficitului, a fost silită să se răfuiască cu beneficiarii unor contracte încheiate prost de conducerea anterioară (contractul cu UEFA Champions League bate recordul) pentru a recupera ceva din pierderile acumulate.
Mereu surprinzătoare, ca ţara, presa română n-a încetat totuşi să fie o sursă minunată de bogăţie pentru investitori, care s-au afişat cu averi fabuloase în clasamentul Forbes şi în Top 300, unde domină Dinu Patriciu cu Adevărul Holding, familia Adamescu cu cotidianul România liberă şi săptămânalul satiric Academia Caţavencu, Camelia şi Corina Voiculescu, aflate la faţada trustului Intact, Zoltan Teszari, patronul RCS-RDS, al DigiSport şi 10 TV (proiect păcălici), familia Păunescu cu majoritatea acţiunilor editurii Evenimentul şi Capital, cu B1 TV, Curierul Naţional şi Gazeta de Sud de la Craiova, fraţii Micula-Naţional TV, Naţional 24 Plus şi publicaţii locale, Adrian Sârbu, CME – PRO TV şi Mediafax Group. Lipseşte de pe lista mogulilor la finele anului 2011 Sorin Ovidiu Vântu, care a suferit o metamorfoză după arestări succesive: în locul lui apar Elan Schwartzenberg, îndrăgostit brusc şi iremediabil de presă prin preluarea în direct a Realităţii Media de la Sebastian Ghiţă, rămas şi el cu o televiziune de ştiri rebotezate din RTV în România TV. Nu lipseşte din topuri „mogulaşul“ Dan Diaconescu, care priveşte cu încredere de pe locul 11 în Top 300 cu 26 milioane de euro spre preşedinţia României. Dacă România îl merită.
Paradoxul pierderilor presei pe fondul crizei interne şi europene şi a averilor pe care mogulii media le acumulează neobosit este explicat cu date şi analize în teza de doctorat a Manuelei Preoteasa despre evoluţia mass-media în perioada postcomunistă: în România, mass-media n-a urmat modelul comercial al presei vestice, unde presa este o afacere în sine, ci a preferat instrumentalizarea ei cu profituri din zona politică şi din obţinerea altor afaceri ca urmare a serviciilor oferite. Cazul Antenelor, puse explicit în slujba bătăliei politice, este doar un exemplu de ceea ce autoarea numeşte „concentrarea afilierii politice“ la nivelul pieţelor private de televiziune, respectiv de presă scrisă: „Descoperim astfel forme de proprietate hibrid, uneori mascate, aflăm de legături extrem de apropiate între liderii politici şi proprietarii din umbră ai unor actori media cheie, descoperim că manageri şi editori de prim rang, din punctul de vedere al funcţiei deţinute, au acceptat ani de-a rândul compromisul coabitării şi contractării de către proprietari pe care ulterior îi demască, public, ca având legături cu o lume de afaceri tenebroasă (e.g. directorul Adevărul Holding) sau aflăm că relaţiile contractuale implicau supunere nemijlocită, comenzi dinspre patronat (e.g. declaraţiile lui Stelian Negrea)“.
De altfel, şi Bodo Hombach, şeful WAZ, identifica la plecare aceleaşi simptome ale mediului de afaceri, cum ar fi preţurile şi contractele preferenţiale, care fac imposibilă concurenţa corectă: „Mass-media din România se află în mare parte în mâinile unor oligarhi, adică ale unor oameni de afaceri care şi-au câştigat banii în altă parte, de regulă în cursul privatizărilor“, declara Bodo Hombach la Deutschlandradio Kultur, citat de RFI.
Pervertirea jurnaliştilor momiţi cu sume incredibile în schimbul supunerii la patron, în care SOV a avut un rol de necontestat, părăsirea principiilor profesionale şi etice odată cu temele de interes major, cum constata şi Alina Mungiu Pippidi într-o analiză, căderea în senzaţionalism, în bârfă şi golăneală pe ecran la ore de audienţă (campion rămâne Mircea Badea) au făcut posibile cenzura grosolană şi autocenzura, au stimulat ipocrizia telespectatorului cucerit de mascarada unor showuri „păcătoase“ de joasă speţă, au permis puterii să declare presa „vulnerabilitate naţională“ şi au dus la coborârea Românei în Democracy Index 2011 cu 3 poziţii, pe locul 59 din 165 de state. //
