Tolontan, n-ai dreptate!

„Ziariștii politici doresc să se pună în valoare în fața oamenilor puterii, să aibă relații de prietenie cu ei, sub pretextul de a obține informații. Dar acest lucru face din ei niște curtezani; ei nu-și mai fac meseria.“ (Serge Halimi)

Îmi amintesc și azi de întâlnirea de acum pes­te zece ani cu autorul unei cărți care făcuse o imensă vâlvă la Paris, tradusă în românește cu titlul Noii câini de pază. Serge Halimi era pe atunci un tânăr jurnalist cu studii de politologie la Monde diplomatique care îndrăznea să denunțe „jurnalismul de reverență“ și concupiscența așa-numiților formatori de opi­nie din presa franceză de­ve­niți ștafete mediatice pen­tru puterea politică și/sau eco­nomică. Numele mari ale te­leviziunii și publicațiilor fran­ceze, ca Alain Duhamel, Christine Ockrent, Hu­bert Beuve-Méry, Michel Garibal ș.a. erau pu­se la zid pentru compromisul zilnic făcut cu demnitarii, cu puternicii timpului, în schimbul unor avantaje sau, pur și simplu, gudurându-se pentru a-și prezerva notorietatea și iluzia im­portanței lor: „Ziariștii politici doresc să se pu­nă în valoare în fața oamenilor puterii, să ai­bă relații de prietenie cu ei, sub pretextul de a obține informații. Dar acest lucru face din ei niște curtezani; ei nu-și mai fac meseria. Se apropie de putere și sunt fericiți de aceas­ta pentru că se simt importanți“ - iată o de­s­criere care se mulează perfect pe cazul pri­ma­rului Sorin Oprescu, care avea informații DNA „pe surse“ de la Rareș Bogdan, directorul Rea­lității TV, despre iminenta sa arestare.

Cătălin Tolontan apără pe blo­gul său principiul confi­den­ția­lității sursei, spunând că dis­cuțiile dintre jurnalist și oa­menii (eventual politici) cu ca­re vorbește trebuie să ră­mână confidențiale. „Pentru că interesul public consimte ca să existe o profesie care să poarte informația între cetățeni și au­to­ri­tăți și care să pună sub semnul îndoielii va­rianta oficială. Această meserie e cea de jur­nalist“, argumentează Tolontan. Așadar, even­tu­ala comunicare dintre Oprescu și Bogdan nu trebuia făcută publică: pe bec ar fi călcat jurnalistul de la Agerpres care a publicat din rechizitoriu fragmente ale depoziției pri­ma­ru­lui. În principiu, codurile etice, acceptate in­clu­siv la noi, cer respectarea secretului iden­tității când sursele doresc să se protejeze. Dar aici cu altfel de situație avem de-a face.

Aș fi de acord cu Tolontan, dacă: a) Rareș Bog­dan ar putea fi considerat jurnalist; b) dacă sursa de informație ar fi fost primarul, și nu invers, sursa e jurnalistul care îl avertizează pe primar. HotNews a difuzat un interviu pe această temă, cu addenda survenită între timp, în care același Rareș Bogdan intervine la vi­ce­premierul Gabriel Oprea pentru a-i face o le­gă­tură telefonică președintelui TVR, Ste­lian Tă­nase, aflat pe făraș. Cum răspunde d-l Bog­dan, negând acuzele? Cam așa: „Pentru că sunt un jurnalist important, pentru că sunt un om cunoscut, pentru că sunt un om care are credibilitate... Când ești în vârful pi­ra­mi­dei, bate vântul tare. Ce să fac? Spuneți-mi dum­neavoastră! Să nu mai vorbesc cu oa­menii, să nu mă mai întâlnesc cu ei? Să stau acasă și de acolo să mă duc la redacție?... Care e problema? Dacă mâine mă întâlnesc cu oricine și mă roagă să dea un telefon nu știu cui și îl cunosc pe omul ăla, nu am nici o problemă să-i dau telefonul meu să sune...“.

Numeroasele mixturi dintre acest personaj umflat în pene cu oameni politici, aniversări îm­preună cu ei, propaganda în favoarea li­beralilor care l-au pus pe lista de parlamentari în 2012 și l-au susținut pentru președinția TVR, intimitatea cu mediul politic vicios unde se permit apelative ca „bou“ (Oprescu), „mar­țafoi“ (Ponta) ș.a., amiciția cu Vanghelie îl scot pe Rareș Bogdan din categorie. Nu e sin­gurul consilier de imagine, propagandist sau re­zervă de cadre la partid deghizat în jur­na­list, la noi se practică pe scară largă. Criza pre­sei de la noi e întâi de toate morală și abia apoi economică. De altfel, singurul argument al lui R.B. în descrierea statutului său este „atâta timp cât am cea mai mare audiență de la Realitatea și sunt în primele trei talk-show-uri din România înseamnă că oamenii apreciază că fac jurnalism“. Pentru definiția profesiei, simpla percepție nu e suficientă. Ha­limi ar spune că „jurnalismul însemnă con­tact și distanță“ și ar constata că aici „n-a rămas decât contactul“; mai mult, ar nota că și în România „contra-puterea a făcut figură tristă, prea încadrată de miniștri, generali, bancheri... Acești aprozi ai ordinului sunt noii câini de pază ai sistemului...“.

Dedicația primită de la jurnalistul francez dez­văluie aceeași țintă a volumului său ca a rubricii de față: „Pentru B.A. această carte ca­re încearcă să apere jurnalismul de cei care îl descalifică“.