În căutarea comunismului (niciodată) pierdut

 Peste o oră începe congresul PSD, o să dea la televizor, bătrânul vrea, şi el, să-l vadă la cârciuma din sat. Liviu Dragnea, încă numărul 1 în partid, vorbeşte, de pe scena Sălii Palatului, despre intenţia de a modifica legile justiţiei, dar şi despre faptul că îşi doreşte o lege nouă prin care şefii de instituţii care „vorbesc de rău” România în străinătate să fie pedepsiţi.

E pentru prima dată în istoria postdecembristă când un partid nu mai fuge de ceea ce, cel puţin în mentalul colectiv, aminteşte de comunism. Pentru prima dată când un lider PSD spune deschis, cu nonşalanţă, chiar de pe o scenă, că vrea o lege pe care o putem considera a cenzurii. Aşadar, un atac direct la libertatea de exprimare. Cei care-şi „nesocotesc” ţara prin comentarii trebuie puşi la zid. Mai, mai că există tentaţia arderii pe rug a acestora, în piaţă. Nici Iliescu, nici Năstase, nici Geoană n-au spus-o aşa. Prea multă libertate de exprimare, tovarăşi!

Dar nu doar despre pedepsirea aşa-numitei defăimări a României este vorba aici. Congresul de sîmbătă aduce aminte, până la detaliu chiar, de congresele conduse de Nicolae Ceauşescu, de atmosfera partidului unic. Chiar şi locaţia: Sala Palatului, nu orice sală. Mii de membri de partid în sală, disidenţa aproape că nu există. E fie lipsită de credibilitate, fie tardivă. Da, despre Bănicioiu era vorba. Despre el şi despre alţii ca el, la care liderul suprem face aluzii, cum că nu s-ar mai exprima pe placul lui. Au devenit indezirabili cei de genul lui Codrin Ştefănescu. Mii de oameni stau în picioare atunci când trebuie, aplaudă când trebuie. Şi, totuşi, de ce aşa? De ce un congres megaloman la Sala Palatului? De ce o lege care prevede cenzura? De ce o justiţie după chipul şi asemănarea PSD? De ce tendinţa de a îngropa separaţia puterilor în stat? De ce partidul în toate, ca şi când ar fi partidul unic? Miniştrii şi premierii sunt evaluaţi de partid, examinaţi de partid şi, în cele din urmă, maziliţi de partid. De ce aşa? Poate fiindcă PSD e în picaj, fiindcă partidul alunecă în sondaje. Ca un detaliu de atmosferă, merită amintit că opoziţia e încă anchilozată, lipsită de lideri autentici, suficient de curaţi şi suficient de curajoşi ca să-l conteste pe Dragnea. În vremuri tulburi, cu tensiuni majore, mocnite în propriul partid, PSD se întoarce la electoratul fidel, la bazinul nostalgic. Acesta din urmă devine suveran.

De pe scenă, din dreapta şi din stânga lui Dragnea au lipsit, la congresul de sâmbătă, Mazăre şi Ponta. Fostul mare Che Guevara al Constanţei, „autoexilat”, acum, în Madagascar, şi fostul mic Titulescu, cel care, pentru a-i face pe plac lui Mazăre, s-a costumat în Mao Tze Dung. Probabil că în PSD, oricât de reformat şi hiperreformat s-ar da el, spiritul comunist încă pulsează. Fierbinte. Intens. În fiecare constănţean care l-a votat pe „Che Guevara”, în fiecare român care a votat cu micul „Mao”. Acum, în fiecare social-democrat care încă îl tolerează pe Dragnea, care perorează împotriva americanilor, a olandezilor, a duşmanului de ţară, a lui Soros. Naţionalismul comunist e încă aici, dă în clocot. Partidul e deasupra oricărei instituţii, a oricărui cetăţean.

De fapt, ceea ce face acum Liviu Dragnea urmează fidel modelul de succes patentat, cu aproape două decenii în urmă, de Radu Mazăre, la Constanţa. Model care i-a adus lui Mazăre patru mandate de primar şi care a făcut din el cel mai iubit fiu al urbei, purtat pe braţe, la propriu, de bazinul fidel al electoratului pesedist cu nostalgii comuniste. Ce-l determină pe Dragnea să mizeze, mai mult ca niciodată, pe acest model? Probabil că disperarea. Doar electoratul pentru care comunismul n-a murit poate fi, acum, salvator.

Bătrânul se întoarce acasă plin de noroi. Comuna n-are toate străzile asfaltate. Reţeaua de canalizare şi cea de alimentare cu apă n-au ajuns până la casa lui. E sâmbătă, 10 martie. Doar că acum e anul 2018. Comunismul a fost, de departe, cel mai odios sistem. Iar asta s-a întâmplat aproape ieri, atât de recent...