De același autor
Am ironizat, ne-am indignat, ne-am scârbit, ne-am plâns de milă în seara galei de la Ateneul Român, context care a marcat, oficial, preluarea președinției Consiliului Uniunii Europene de către România. Ne-am rușinat în mai multe rânduri de ceea ce, cumva, este al nostru, de ceea ce, din fericire doar într-o oarecare măsură, ne reprezintă: de la paietele rochiilor purtate de doamne ocupând funcții importante în stat, de la discursuri trâmbițate, de pe scenă, în stil naționalist, trădând dubla măsură - nu, noi nu suntem antieuropeni, tocmai, suntem pro -, până la nefrecventabilii alături de care oficialii români au ales să defileze: Adrian Severin, fostul europarlamentar condamnat pentru luare de mită și trafic de influență, și Adrian Năstase. Excelența Sa, fostul premier român condamnat.
Am remarcat, desigur, absența „marelui om de stat” Liviu Dragnea, președintele Camerei Deputaților și politicianul care lasă, astăzi, impresia, că e dispus să sacrifice totul, să arunce în aer o țară întreagă pentru binele personal. Parțial, am respirat ușurați că cel mai vizibil, mai volubil condamnat public nu era, în seara galei, prezent la eveniment. Nu că absența lui ne-ar atenuat în vreun fel rușinea. Nu, asta nu.
În concluzie, mulți dintre noi ne-am gândit că România nu e deloc în cel mai bun moment al său pentru preluarea președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, căci avem, un premier cu dramatice probleme de exprimare, care nu de puține ori a devenit personajul bancurilor cu analfabeți, un premier docil, în deplin acord, în toate deciziile luate, cu Liviu Dragnea, un premier consiliat de Darius Vâlcov, condamnat în prima instanță la închisoare pentru fapte de corupție. Cu alte cuvinte, un premier-rușine pentru mulți dintre românii onești.
Și totuși... Nu cumva acesta e cel mai bun moment în care România putea prelua președinția Consiliului UE? Nu cumva era timpul ca europenii, ca Donald Tusk, președintele Consiliului European, și Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, să realizeze cât de puțin frecventabili sunt unii dintre liderii politici români? Nu cumva, deși pe termen scurt ne afectează imaginea de țară membră a UE, pe termen lung s-ar putea să fie salvarea noastră? Condamnatul Liviu Dragnea, omul numărul trei în stat, nu mai e, de-acum, doar o problemă pentru statul de drept din România, la fel cum Vâlcov nu mai e doar consilierul premierului. De acum, aceștia sunt, timp de șase luni, mai mult ca oricând probleme europene. Cazuri pentru întreaga comunitate europeneană, exemple care pot amenința tot edificiul valorilor pe care se fundamentează UE.
Nu cumva acesta e cel mai bun moment în care România putea prelua președinția Consiliului UE? Evident că pentru PSD este o sincronizare cum nu se poate mai proastă, căci partidul încă pledează, în frunte cu Dragnea, pentru o OUG pentru amnistie și grațiere. Dar nu cumva în cazul în care această OUG va fi, totuși, aprobată, problema nu mai ține doar de noi, nu mai depinde exclusiv de România? Gândiți-vă doar puțin: cum va fi, oare, posibil, ca tocmai țara care asigură președinția Consiliului Uniunii Europene să scoată din joben o lege pentru amnistie și grațiere? Un pic paradoxal, nu-i așa? Dar dacă asta ar fi, totuși, posibil, și chiar din fruntea bucatelor, atunci, nu doar România are o problemă, ci și Uniunea Europeană. Una care ține de tot ce e fundamental pentru acest construct european, una care ține chiar de coloana sa vertebrală. Am putea spune că „șansa noastră” nu mai depinde, acum, doar de noi. În cei treizeci de ani de la căderea comunismului, relația dintre cetățeni și partidul-stat, în momente de tensiune, a fost aceeași. La mineriade pe românii din stradă nu a avut cine să-i apere în fața mâinii criminale a guvernului. Violența împotriva protestatarilor pașnici a fost posibilă chiar și pe 10 august 2018, în interiorul UE. Ar fi posibilă și din fruntea Consiliului UE?
Donald Tusk a spus-o apăsat: „Români, apărați statul de drept așa cum a apărat Duckadam patru penalty-uri!”. A spus-o și Junker: „Nu sunt posibile compromisuri când e vorba de statul de drept, de lupta împotriva corupției”. Asta spun, de altfel, și câteva sute de mii de români, de doi ani încoace. În stradă. Nervoși, scârbiți, dar mai ales disperați, temându-se de țara în care ar putea trăi, care e chiar țara lor.
Acum și doar acum liderii europeni pot sta atât de aproape de chipul hidos al corupției politice românești. Acum și doar acum pot aceștia să simtă disperarea cu care unii lideri par să ne conducă spre groapa democrației. Ar putea fi șansa noastră de salvare și, totodată, examenul de maturitate al unei Uniuni Europene tot mai vulnerabile. De aceea, nu cumva este cel mai bun moment în care România putea prelua conducerea Consiliului UE?
