Disputa pe controlul CNAS nu e leacul pentru sănătate

Încleştarea din interiorul coaliţiei guvernamentale, având ca miză gestionarea banilor Casei Naţionale de Sănătate (CNAS), nu a oferit nicio soluţie pentru principala problemă a sistemului – finanţarea ineficientă -, ci a dat încă o dată măsura orgoliilor strict politice.

Dacă analizăm declaraţiile venite din partea UDMR, prin intermediul preşedintelui său, Kelemen Hunor, ar reieşi că CNAS va fi condusă de un secretar de stat din Ministerul Sănătăţii (statut pe care actualul preşedinte CNAS nu îl are) şi că va fi coordonată de minister. Altfel spus, UDMR afirmă că cele 4 miliarde de euro, reprezentând peste 80% din banii sistemului de sănătate, se vor cheltui şi după voia ministrului Sănătăţii, cel care avea până acum pe mână mai puţin de 20% din fondurile de sănătate, niciun leu în schimb din bugetul CNAS. Asta, în condiţiile în care un secretar de stat din minister va fi şeful CNAS, potrivit declaraţiilor d-lui Kelemen, adică instituţional, cel din urmă îi va fi subordonat d-lui Ladislau Ritli.

De cealaltă parte, PDL interpretează convenţia pe sănătate dintre cele două formaţiuni guvernamentale ca păstrând statutul de independenţă instituţională a CNAS. Sever Voinescu, vicepreşedinte al  PDL, a anunţat că avem de-a face în continuare cu un ordonator principal de credite şi cu un preşedinte CNAS desemnat şi de aici înainte de primul-ministru.

Din păcate, fără un text de lege care să consacre oricare dintre aceste interpretări ale înţelegerii UDMR-PDL, nu putem admite decât faptul că liderii Uniunii au mizat din nou pe un calcul politic – demisia lui Cseke Attila - şi au redeschis negocierile pentru obţinerea unei poziţii mai puternice în gestionarea puterii. Rămâne de văzut dacă, într-adevăr, a fost obţinută.

Practic, schimbarea ministrului Sănătăţii s-a produs în jurul revendicării controlului asupra gestionării banilor care circulă în sistem, fără prezentarea unei strategii concrete, a unor modificări măcar privind felul în care se cheltuiesc fondurile. Nici UDMR, nici PDL nu au invocat vreo propunere pentru ceea ce cu bun-simţ se numeşte eficientizarea finanţării sănătăţii. USL a jucat, şi de această dată, în regim minor, s-a limitat să se plaseze de partea propunerii UDMR şi împotriva PDL, fără să prezinte propria strategie care să propulseze alianţa în postura de actor cu profil distinct.

Întreaga dispută a fost deschisă de o declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu, când, după discuţiile cu FMI, le-a cerut conducerilor Ministerului Sănătăţii şi CNAS să se înţeleagă în privinţa plăţii datoriilor acumulate de stat la plata medicamentelor, altminteri să plece. Preşedintele a cerut oprirea plăţii datoriilor către aceşti furnizori de medicamente, care scumpesc constant produsele. Or, la învestirea noului ministru, şeful statului a încheiat disputa aducând-o în acelaşi punct – bani mai mulţi pentru sănătate nu vor fi până când nu se vor închide robinetele prin care banii ajung în altă parte, nu la pacienţi.

Problema este că nici Traian Băsescu nu a prezentat o viziune concretă de eficientizare a sistemului. El a indicat, pe bună dreptate, care este principala boală a sănătăţii: preţul medicamentelor crescând uimitor, cu acordul statului şi spre beneficiul unic al industriei farmaceutice. Preşedintele s-a pliat pe discursul predilect: denunţarea şi intenţia de eradicare a corupţiei, o problemă binecunoscută şi nerezolvată încă de la instalarea, în 1998, a asigurărilor de sănătate. În acest răstimp, guvernanţii au acuzat, iar în unele cazuri au şi dovedit, că există un sistem corupt de prescriere, distribuire şi în final de compensare a medicamentelor care umplu cinic buzunarele producătorilor, furnizorilor şi distribuitorilor de medicamente, în detrimentul pacienţilor. Sub semnătura statului.

Polemica publică de la noi a fost exclusiv una politică şi nu a cuprins nicio referire la marea dezbatere externă în privinţa găsirii unui sistem care să asigure plata serviciilor medicale şi a tratamentelor pentru întreaga populaţie şi, mai ales, a celor cu bani puţini. Nicăieri în lume nu s-a descoperit sistemul perfect de sănătate. Discuţia în termeni ideali este cum să asiguri cel mai eficient tratament oricui, indiferent de boală şi independent de contribuţia sa la fondul solidar de sănătate. Şi asta în condiţiile în care în medicină şi în farmacie e ca în tehnologie – în fiecare zi se mai descoperă câte un leac sau câte un instrument care, fiecare în parte, este mai bun decât cel din urmă cu o lună şi, dacă nu vindecă, măcar ameliorează. Problema globală este că fiecare produs nou este mai scump decât cel vechi. Ei bine, cum s-ar putea aşeza România într-o astfel de dezbatere câtă vreme politicienii afirmă, cu temei, că sunt mai puţin de 4 milioane de contributori la fondul de sănătate publică şi 24 (!) de milioane de pacienţi cărora li se prescriu medicamente compensate? Şi mai inechitabil, cum le place aceloraşi politicieni să spună, indiferent că sunt de stânga sau de dreapta, este însă o realitate coborâtă din statisticile sănătăţii româneşti, anume că 10% din populaţia ţării cheltuieşte 70% din bugetul CNAS.

Până când UDMR şi PDL nu vor găsi un răspuns în politici publice care să dinamiteze astfel de statistici, disputa lor din ultimele două săptămâni nu are nimic de-a face cu stabilitatea guvernării, dar nici cu reforma din sănătate. Rămâne o simplă tatonare a celor două formaţiuni în pregătirea marii bătălii legislative pe două subiecte cu efect electoral – reorganizarea teritorială şi votul uninominal, când, cu adevărat, şi stabilitatea guvernului, şi mobilizarea pentru reformă vor fi puse la încercare. //

Citeste si despre: CNAS, Ritli Ladislau, intelegere politica, eficienteizarea finantarii sanatatii, medicamente generice.