De același autor
Retragerea lui Adrian Năstase, candidatura lui Victor Ponta arată cât de departe este PSD-ul lui Mircea Geoană de revenirea în forţă pe scena politică.
Ceea ce părea greu de crezut s-a întâmplat: Adrian Năstase renunţă la cursa pentru şefia PSD. Este posibil să se încerce o amânare a congresului şi forţarea celor care acum îl susţin pe Geoană să accepte condiţiile de participare la concurs – liste deschise, nu pe echipe. Mai este posibil şi ca toţi cei trei contracandidaţi ai lui Mircea Geoană să pregătească o lovitură tactică, mai precis să susţină o singură candidatură, comună, care să-i ofere unui adversar şanse reale. Lansarea în competiţie a lui Victor Ponta confirmă scenariul. Până la edificarea pe care o va aduce numai congresul, dacă se va mai ţine la 20 februarie, pare evident că Geoană, în acest moment, controlează mai multe filiale decât contestatarii săi.
Năstase, Mitrea şi Diaconescu, împreună cu susţinătorii lor, l-au acuzat pe Geoană că vrea să adune mai multă putere pentru sine, în detrimentul organismelor centrale de decizie ale PSD (cum este Consiliul Naţional, condus acum de Năstase), precum şi de desemnarea ca delegaţi la congres a celor care ar vota pentru menţinerea sa ca preşedinte. Or, după cum au decurs lucrurile la şedinţa de luni a Comitetului Executiv PSD arată tocmai că, şi împreună, Mitrea, Năstase şi Diaconescu nu deţin suficiente voturi pentru a-şi impune condiţiile comune de organizare a congresului.
PSD în trena lui Băsescu şi a crizei
De asemenea, ameninţarea scindării PSD, care a existat la fiecare congres la care a fost competiţie între taberele partidului (cea mai semnificativă consemnându-se în 1997, care s-a soldat cu părăsirea de către Teodor Meleşcanu a PSD), este posibil să inducă teama printre membrii obişnuiţi ai partidului.
Deziluzia, în toată această confruntare, este că reformarea formaţiunii rămâne scrisă cu îndemânare de şcolar, în vreme ce orgoliile dintre tabere umplu măiastru întregul spaţiu public.
O lectură a programelor politice pe care le prezentaseră până acum Mircea Geoană, Adrian Năstase şi Miron Mitrea arată cât de lipsită de temei este oferta fiecăruia pentru reconfigurarea unui partid puternic de stânga pe scena politică.
Mircea Geoană, în oferta sa, Împreună, spre viitor, propune ca PSD să câştige în 2012 alegerile cu 40%, un scor pe care social-democraţii nu l-au atins decât în sondajele fabricate la comandă. Propune desemnarea ca unic adversar politic a PD-L şi o colaborare parlamentară, chiar şi electorală, cu PNL. Surprinzător, afirmă că actuala majoritate parlamentară (PD-L+UDMR) s-ar putea schimba până la finele anului în curs, când ar putea fi posibile alegeri anticipate. Singurul element pe care îl introduce pentru a face plauzibil un astfel de scenariu este protestul sindicatelor.
Forţă şi echilibru, oferta lui Adrian Năstase, în care fostul preşedinte propunea revenirea la putere, făcând apel, pe tot parcursul programului, la denunţarea politicilor lui Traian Băsescu (acesta este principalul adversar politic pe care îl desemna) şi la colaborarea mai strânsă cu PNL, avertizând asupra riscului ca iniţiativa şi discursul carismatice liberale să sufoce oferta social-democrată. Parcurgând programul lui Năstase este imposibil să nu remarci revenirea constantă la perioada în care a condus partidul.
Miron Mitrea oferea, sub sloganul PSD revine la putere, o analiză critică (cei care nu-l consideră omul lui Băsescu ar spune, probabil, o analiză lucidă) a greşelilor pe care le-a făcut partidul în ultimii cinci ani, nu doar ale lui Mircea Geoană, şi propunea, ca instrument de manifestare politică, redactarea unei strategii de reformare a statului, o nouă strategie fiscală. Asta în vreme ce Geoană şi Năstase vorbeau de poziţionarea PSD în larga dezbatere impusă de Traian Băsescu şi PD-L referitoare la reformarea statului sau la dezbaterea pe politici fiscale impusă de criza economică.
PSD ignoră emanciparea propriului electorat
Marea problemă pe care lectura programelor politice ale pretendenţilor la şefia PSD o lasă, din păcate, nerezolvată este însă cea a electoratului social-democrat.
Toate programele propuse până acum au sesizat şi şi-au asumat pierderea alegerilor şi din cauza schimbării bazei electorale, pierderea unui corp masiv de votanţi, mai cu seamă din mediul rural, îmbătrânirea (care va duce în zece ani la stingerea chiar a unei părţi importante a bazinului captiv al PSD). Din păcate însă, niciunul dintre candidaţi nu a trecut de capcana-clişeu a atragerii tinerilor în partid sau a împrospătării cu generaţia micilor întreprinzători. Mai toţi vorbesc, de pildă, cu ochii pe rezultatele prezidenţialelor, de nevoia de a avea o mai bună comunicare cu românii din diaspora. Însă formularea unei oferte precise pentru oricare dintre aceste categorii nu este nici măcar bifată. Nu este, de pildă, remarcat interesul tinerilor care frecventează media socială (Internet, Twitter şi Facebook) pentru mediu şi încălzirea climatică – de fapt, ecologia şi şansele egale pentru tineri şi femei, iar minorităţile aproape că au dispărut din discursul oricăruia dintre liderii PSD.
Miza acestui congres nu pare să fie aşadar reformarea PSD, ci reaşezarea ierarhiei. Mircea Geoană s-a menţinut în frunte, spre surprinderea tuturor, făcând în permanenţă jocuri cu taberele din partid. El a preluat infrastructura de cadre a lui Năstase – Dan Nica, Liviu Dragnea, Ilie Sârbu şi, până de curând, Victor Ponta. Toţi aduşi în prim-plan de Adrian Năstase. A ştiut să şi-l apropie şi pe Hrebenciuc (omul care, în 20 de ani, s-a făcut indispensabil oricăruia dintre liderii PSD). Geoană a mai ştiut sau poate doar s-a întâmplat să-l ridice pe Vanghelie, însă nu poate afirma că un om cu viziune şi autoritate a fost lansat de mandatul său. Marea greşeală a lui Geoană pare să fie aceea că, atunci când l-a trecut pe Năstase într-un con de umbră, nu a făcut-o pe termen mai lung, iar de Ion Iliescu nu a avut înţelepciunea să se despartă.
Găştile din partid, de neclintit
Geoană pare să aibă acum controlul asupra a mai mult de jumătate din filiale – în Bucureşti, Oltenia, în Moldova (cu excepţia Bacăului), a nesemnificativelor filiale din Arad sau Bistriţa. Acuzaţiile de fraudare, prin aducerea delegaţilor care l-ar vota pe el, nu pot fi semnificative din două motive – înţelegerile dintre tabere pot schimba în orice clipă raportul de forţe, iar în al doilea rând, la PSD au existat şi congrese la care preşedintele a fost ales în unanimitate.
Adrian Năstase se înscrisese în cursă fără să-şi fi rezolvat problemele de imagine. El reclamă răzbunarea lui Băsescu atunci când este chemat în instanţă pentru acuzaţii de corupţie, cere imunitate parlamentară, vrea un partid întreg drept scut, fără să explice cum a construit blocul din Zambaccian şi, în definitiv, cine era mătuşa Tamara. La asta se adaugă faptul că Năstase rămâne ucenicul lui Ion Iliescu, niciodată pregătit să-şi depăşească binefăcătorul.
Şi iată cum firele PSD se leagă în nodul lor gordian – Ion Iliescu, cel care va împlini după congres 80 de ani, fără nicio funcţie în stat sau publică. PSD îi datorează existenţa, însă deopotrivă şi stagnarea. PSD nu se raportează la Iliescu în termeni istorici – se poartă cu venerabilul politician fără să-şi asume greşelile lui, doar negându-le. La 20 de ani petrecuţi fără ca cineva să dea socoteală pentru decembrie ‘89, mineriade şi o tranziţie care a durat 18 ani, Geoană vorbeşte despre condamnarea comunismului şi despre reconcilierea de la Timişoara, cu condiţia ca niciun membru PSD să nu fie sancţionat de partid până nu are o condamnare definitivă în instanţă. Năstase este şi mai tranşant. Celor care fac greva foamei pentru a afla adevărul lui ‘89 le spune că Traian Băsescu a readus în discuţie o temă pentru a ataca PSD. „Adevărata condamnare politică a comunismului a produs-o revoluţia din decembrie“, afirmă Năstase, exact ca şi Ion Iliescu, pentru care revoluţia din 1989 nu a fost antisocialistă. „Cine a fost factorul motor în revoluţie? Păi, comuniştii. Factorul social de bază – muncitorimea!“ //
Cuvinte cheie: Mircea Geoana, PSD, Nastase, Victor Ponta, alegeri
