De același autor
Putine cuvinte descriu mai bine atmosfera acestor momente de inceput de an, aici la Washington, decat intrebarea: razboi sau pace? Diluviul crescand de pronuntari mediatice pe marginea acestei interogari ingaduie observatorului scenei de-aici - in pragul unor evenimente ce s-ar putea anunta cruciale - sa-si nuanteze din mai multe unghiuri intelegerea unor desfasurari cu totul iesite din comun si a caror putere de bataie ar putea deveni, pe cale de consecinta, de o uriasa cuprindere viitoare pe planul cauzalitatii istorice.
Intr-o pagina mai veche consacrata planului cauzal in mersul evenimentelor, Raymond Aron observa ca aici, ca si in alte cazuri, abordarea porneste, paradoxal, de la truismul intrebarii: "de ce" sau "cine-i de vina" - intrebarea copilului si a judecatorului cautand sa afle pricinile - si care, din aproape in aproape, conduce la interogatia filosofului: "Cine conduce lumea? Ideile ori interesele? Indivizii ori multimile? Oamenii, soarta sau Dumnezeu?"(1).
Razboi sau pace inarmata (potrivit vechiului dicton roman "Si vis pacem para bellum")? Si - fie ca da, fie ca nu - de ce? De buna seama, un urias atac distrugator asupra Irakului preconizat a fi declansat de catre Statele Unite in primele luni ale anului 2003 s-ar distinge printr-o seama de trasaturi fara precedent cunoscut in istoria recenta a razboaielor purtate de omenire. Daca atare interventie armata va incepe cu adevarat (expertii vorbesc despre datele cuprinse intre 29 ianuarie si 3 februarie), ratiunile acesteia - subliniate din nou de presedintele american in mesajul sau radiofonic de sfarsit de an, difuzat la 28 decembrie - raman clar enuntate: "a confrunta pericolul violentei catastrofale reprezentat de Irak si de armele sale de distrugere in masa"; a lichida arsenalele lui Saddam Hussein a carui dictatura constituie "un pericol pentru vecinii sai si pentru pacea lumii".
Desemnarea Irakului drept primejdia principala la adresa pacii si stabilitatii mondiale pune insa o alta intrebare, ridicata tot mai staruitor de numeroase voci influente, aici la Washington, mai cu seama dupa recentele iesiri belicoase venite in crescendo din partea regimului comunist al Coreeii de Nord: care este in realitate amenintarea cea mai mare la adresa pacii: "Which is the Greater Threat?" se interoga in acest sens un cunoscut expert militar, colonelul David H. Hackworth, in titlul unei analize de sfarsit de an. Iar senatorul de Delaware Joseph Biden afirma (in cadrul unei aparitii pe Fox News, la 20 decembrie): "Regimul de la Phenian constituie o amenintare mai mare in imediat la adresa intereselor Statelor Unite decat Saddam Hussein".
Senatorul Biden a reluat acest punct de vedere intr-o declaratie (la 29 decembrie, pe NBC), argumentand ca, "spre deosebire de Irak, care colaboreaza in prezent cu inspectorii organizatiei mondiale, Coreea de Nord a expulzat inspectorii si poseda un potential nuclear mult mai mare".
Aceasta intrebare - care persista in timp ce zornaitul din sabii din directia Phenianului pare sa se inteteasca - distrage parte din atentia factorilor de decizie de la Washingon, abatand-o intrucatva de la tinta atat de raspicat pronuntata drept prioritara in sens absolut: dezarmarea, la nevoie prin razboi, a Irakului. Presedintele Bush a sustinut in acest sens, la 31 decembrie, ca, intre Kim Jong-Il si Saddam Hussein, cel din urma prezinta totusi un pericol mai mare pentru Statele Unite, deoarece "orice atac din partea lui Saddam Hussein sau a unui surogat al acestuia ar ruina economia americana".
Presat de reporteri (la Crawford, Texas, unde seful Executivului american se pregatea sa-si petreaca revelionul), presedintele a declarat ca, desi Saddam Hussein continua, dupa opinia sa, sa se comporte sfidator, exista sperante totusi intr-o rezolvare a crizei irakiene prin mijloace pasnice. "I hope this Irak situation will be resolved peacefully", a spus presedintele Bush.
Intre intentia americana de a dezarma Irakul cu forta si intrarea propriu-zisa in actiune se interpun, pe de alta parte - formal, cel putin -, inspectiile organizatiei mondiale, ai carei experti urmeaza sa se pronunte inainte de finele lui ianuarie asupra faptelor. Evaluand aceasta fateta a situatiei in ajun de An Nou, intr-un interviu acordat postului de radio al armatei israeliene, secretarul general al ONU, Kofi Annan, declara: "Irakul coopereaza, iar cat priveste inspectorii, ei si-au desfasurat si isi desfasoara activitatea nestingheriti: nu vad acum nici un argument in favoarea unei actiuni militare".
Autoaparare anticipativa - scenariul cel mai plauzibil
Pornind de la cele de mai sus, se considera ca, in teorie cel putin, ar exista trei scenarii posibile. In cel dintai, inspectorii ar constata ca Irakul continua sa posede totusi arme de distrugere in masa si darea lor in vileag ar impune de urgenta Consiliului de Securitate ONU obligatia de a ordona lichidarea lor, fie metodic si la cost mic (asa cum au procedat anterioarele echipe de specialisti ONU, inainte de retragerea acestora, in ajunul loviturilor aeriene americane din 1996); fie, la cost mult mai mare, printr-o decizie speciala a forului mondial, autorizand o interventie militara in forta, care sa distruga aceste arsenale intr-o invazie pustiitoare, soldata cu scoaterea violenta din scena a regimului condus de Saddam Hussein.
Intr-un al doilea scenariu, admitand ca inspectiile s-ar solda cu constatarea ca lipsesc dovezile si ca Irakul nu mai detine arme de distrugere in masa, cazul supus atentiei Consiliului de Securitate ar ramane, aparent, fara obiect. Dar, asa cum declara in vara, cumva sibilinic, ministrul american al Apararii, Donald H. Rumsfeld, prezent la o reuniune NATO tinuta la Bruxelles: "The absence of evidence is not evidence of absence" (cu alte cuvinte: "absenta evidentei nu este evidenta absentei").
Bazat pe o astfel de prezumtie, al treilea scenariu (si, pana la proba contrarie, cel mai plauzibil) este ca Statele Unite, considerand oricum epuizate toate caile argumentative ori diplomatice, isi vor asuma raspunderea unei interventii militare de o violenta zdrobitoare, indiferent de realitatea sau irealitatea probelor, de prezenta sau absenta acestora. Ostilitatile astfel dezlantuite s-ar inscrie intr-un demers caruia un inalt functionar american ii aplica eticheta - semantic corecta- de "autoaparare anticipativa" ("anticipatory self-defense")(2).
In Bush at War: Inside the Bush White House(3), carte lansata cu doua luni in urma de catre unul dintre cei mai versati analisti ai fenomenului politic american - l-am numit pe Bob Woodward -, cititorul descopera o incisiva radiografie a dramaticului proces de decizie in legatura cu toate acestea, desfasurat la esaloanele de varf ale Casei Albe de-a lungul primelor 100 de zile de dupa tragicul moment 11 septembrie 2001. De crucial interes, deliberarile s-au concentrat, pare-se, inca de la inceput, iar apoi progresiv, tot mai mult pe Irak, in ciuda faptului ca legatura Bagdadului cu atentatele de la New York si Washington ori cu retelele fundamentaliste conduse de Osama bin Laden au ramas si raman, pana la proba contrarie, cu neputinta de dovedit.
Sprijinit pe date si citate culese din interviuri, luari de pozitie, schimburi de idei si opinii enuntate de cei mai importanti participanti la cincizeci de sedinte ale organismului suprem al sigurantei nationale americane, The National Security Council, Bob Woodward configureaza cateva din liniile de forta ale diverselor scoli de gandire cu privire la razboi, cu rationamentele lor strategice prevalente, atunci si acum, la Washington. In cursul discutiilor este interesant de notat ca razboiul contra terorismului propriu-zis, a fundamentalismului fanatic si religios al Islamului - considerat responsabilul numarul unu al atentatelor criminale de la 11 septembrie - avea sa treaca foarte curand pe planul doi (dupa Afganistan), avanscena fiind ocupata tot mai apasat de pregatirea unui razboi contra Irakului.
Cartea lui Bob Woodward arata in ce imprejurari Irakul, iar nu alte obiective (precum, in lumina unor mai vechi si mai noi evolutii, Coreea de Nord) a ajuns sa ocupe prim-planul politicii externe si al prioritatilor militare americane.
Pe marginea acestui subiect, publicista Georgie Anne Geyer observa ca "gravitand in jurul imperativului de a merge la razboi contra Irakului, se disting astazi la Washington doua grupuri rivale de argumentari: prima scoala de gandire se face neconditionat ecoul punctelor de vedere articulate in final de administratie, preconizand o interventie in forta - rapida si necrutatoare - cu tinta declarata de a-l elimina pe conducatorul de la Bagdad si de a lichida, o data pentru totdeauna, regimul actual de la carma Irakului".
Exista, pe de alta parte - potrivit analistei citate -, cealalta scoala de gandire, reprezentata de un grup de diplomati, oameni politici si analisti, mai retractili si prudenti, care se delimiteaza de punctul de vedere inflexibil al celor ce preseaza pentru razboi cu orice pret. Acestia insista ca - situatia fiind intr-adevar deosebit de serioasa - e necesara o abordare dintre cele mai precaute, bazata pe evaluarea intentiilor si capacitatilor reale ale lui Saddam Hussein de a pune in primejdie pacea si de a deraia stabilitatea mondiala. Intre cele doua scoli de gandire ramane asadar suspendata o intrebare, observa Georgie Anne Geyer: "Lumea intreaga este contra lui Saddam Hussein: dar constituie oare Saddam Hussein o atat de iminenta amenintare la adresa Americii si a Occidentului incat sa fie necesar sa se treaca la actiune pe loc?... Intrebarea este: ce anume e de intreprins - in maniera rationala si eficienta - astfel incat inlocuirea lui sa se faca fara riscul ca intregul Orient Mijlociu, si poate chiar America insasi, sa se afle in flacari".(4)
Eliminarea lui Saddam Hussein si stabilizarea Orientului Mijlociu
In interiorul celei dintai dintre cele doua scoli de gandire, recenta carte a lui Bob Woodward scoate in relief, printre multe altele, rolul determinant jucat de o grupare al carei exponent principal pare sa fie cunoscutul politolog Paul Wolfowitz, astazi adjunct al ministrului Apararii, Rumsfeld, si unul dintre arhitectii principali ai actualei politici americane privitoare la Irak. Potrivit lui Woodward - bazat pe surse din interiorul Casei Albe -, a doua zi dupa 11 septembrie, Wolfowitz ar fi prezentat presedintelui Bush o argumentatie deosebit de convingatoare potrivit careia, consecutiv catastrofalelor atentate de la World Trade Center si Pentagon, obiectivul numarul unu al politicii americane se impunea sa fie atacarea Irakului.
In cele din urma, prima tinta aleasa a fost, dupa cum se stie, Afganistanul, dar pentru Paul Wolfowitz - sustin sursele citate de Bob Woodward in Bush At War - atacarea Irakului a continuat sa constituie o idee cultivata neabatut, un obiectiv crucial, urmarit cu nediminuata tenacitate. Ratiunile pentru stabilirea acestei ordini de prioritati par insa sa fi fost enuntate, inainte de atentatele de la World Trade Center, inca din 1997, si anume de catre influenta institutie conservatoare Project for the New American Century, in a carei echipa - pana la cooptarea sa in administratia Bush - a figurat cu titlu proeminent si Paul Wolfowitz. Argumentele aduse atunci se coroboreaza de altfel si cu alte indicii privind existenta unui proiect de eliminare a regimului de la Bagdad, intr-un alt document prospectiv, intocmit in 1996 de think-tank-ul Institute for Advanced Strategic and Political Studies si intitulat A Clear Break: A New Strategy for Securing the Realm, reflectand gandirea strategica a multor personalitati de frunte ale aripii conservatoare a spectrului politic american, printre acestia Richard Perle, astazi una dintre cele mai influente personalitati ale Pentagonului, unde conduce organul consultativ The Defense Policy Board. Convingerile sale cu privire la primejdia reprezentata de Saddam Hussein sunt bine cunoscute dintr-o seama de pronuntari publice. Intervievat in 2001, dupa atentatele criminale de la New York si Washington, Richard Perle afirma ca "atata timp cat Saddam Hussein va fi la Bagdad, lumea libera va fi in pericol". Invocand imperativul de a-l rasturna de la putere, el arata ca, in persoana dictatorului de la Bagdad, Occidentul este confruntat cu cel mai primejdios dintre inamicii sai. "Nu exista un simbol mai sfidator la adresa tuturor valorilor occidentale decat Saddam Hussein", afirma Richard Perle in acel mai vechi interviu acordat retelei PBS.
Argumentele inaintate de Perle, ca si de alti influenti analisti americani participanti la intocmirea documentului A Clear Break (printre care actualii membri ai administratiei Bush Douglas Feith si John Bolton) demonstrau necesitatea unei schimbari de regim la Bagdad, gambit de importanta cruciala intr-un scenariu gandit sa conduca la dezamorsarea tensiunilor si stabilizarea finala a Orientului Mijlociu. In termenii acelui proiect strategic, analizat recent de publicistul britanic Brian Whitaker intr-o serie de articole publicate in The Guardian, instalarea unui nou regim la Bagdad era prezentata drept o conditie indispensabila pentru viitoarea inaugurare a unui nou echilibru geostrategic si geopolitic in intreaga zona. Dupa efectuarea schimbarilor la Bagdad, A Clear Break ar fi preconizat, printre altele, crearea conditiilor pentru o axa amicala alcatuita din Irak, Iordania si Turcia, cu rolul-cheie de a izola ambitiile Siriei si de a tine in sah rolul ei destabilizator la adresa securitatii Israelului. Alte surse au evocat si o varianta in care obiectivul ultim ar fi putut duce la desfiintarea Irakului propriu-zis, vazut ca o creatie geopolitica artificiala (mostenita de la destramarea fostului Imperiu Otoman), si divizarea acestuia in trei noi entitati separate, scenariu ipotetic in care - lasand la o parte devolutiile problemei kurde - regatului hasemit al Iordaniei ar fi putut sa-i revina parte din actualele teritorii irakiene de populatie sunnita, permitandu-se astfel Ammanului sa gestioneze intr-o maniera mai eficienta chestiunea aparent insolubila a refugiatilor de provenienta palestiniana. Ipoteza desfacerii Irakului, consecutiv unei schimbari de regim la Bagdad (dupa un model de tip balcanic ori iugoslav), a fost, dupa cum se stie, dezmintita public de secretarul de stat Colin Powell, care, cu putine zile inainte de Anul Nou, declara presei ca Statele Unite vor fi contra unei astfel de desfasurari.
Al patrulea razboi mondial a inceput
Indiferent de valabilitatea acestor scenarii - avand sau nu legatura directa cu actele teroriste de la New York si Washington, din 11 septembrie 2001 -, exista voci care pun sub semnul intrebarii avantajele strategice ale unui razboi preventiv cu Irakul in momentul de fata, cand, potrivit parerii cvasiunanime a expertilor, pe planul proliferarii armamentelor de distrugere in masa, regimul de la Phenian, nu cel de la Bagdad, pune comunitatea internationala in fata celei mai acute dileme. In acest sens, cu cateva zile inainte de sfarsitul anului, influentii senatori Joseph Lieberman si Richard Lugar vorbeau, in cadrul unor dezbateri la televiziune, despre izbucnirea unei adevarate crize in peninsula coreeana. Pe de alta parte, temerea cea mai mare a celor care pun sub semnul intrebarii oportunitatea declansarii unui razboi preventiv contra Irakului, este previzibila amploarea numarului de victime din randurile populatiei civile, jertfele umane in general, costul exorbitant al operatiei (intre 50 si 60 miliarde dolari dupa estimarile optimiste; intre 200 de miliarde si doua bilioane de dolari dupa cele mai pesimiste); precum si poverile complexe si greu de prevazut ale perioadei de dupa instalarea fortei de ocupatie; in sfarsit, reactiile comunitatii internationale si, nu in ultimul rand, exacerbarea sentimentelor de revolta si ostilitate razbunatoare din partea lumii islamice, stiut fiind ca, in diversele sale forme, Islamul constituie astazi populatia majoritara in 63 dintre tarile lumii, cu un total de peste un miliard de aderenti raspanditi pe tot globul.
Pe de alta parte, in termenii traditionali ai dreptului international, persista intrebarea daca, da sau nu, Statele Unite sunt confruntate, in momentul de fata, in mod clar si irecuzabil cu un "casus belli". La momentul razboiului aerian purtat in 1999 contra Iugoslaviei a fost evocata de catre specialistii in drept international distinctia dintre un razboi strico sensu "ilegal", "legitim" insa prin prisma unor considerente umanitare.
Daca, pe urmele precedentului iugoslav, va exista un gir international pentru atacarea Irakului - cu nuantarile de rigoare -, distinctia ar putea fi reactivata. Daca insa actiunea va fi unilaterala, condusa unipolar, fara girul organizatiei mondiale, istoria va inregistra un razboi sui-generis, primul razboi al erei postmoderne. Referindu-se la ostilitatile ce clocotesc deja de-a curmezisul lumii in contextul luptei duse de America contra Islamului fundamentalist si terorist, fostul director al CIA James Woolsey afirma recent ca luptele au inceput si ca, de fapt, America se afla de pe acum angajata in ceea ce el numea "al IV-lea razboi mondial" (dupa cel de-al III-lea - cel Rece, incheiat in 1989). Acest tip de noua conflagratie mondiala a fost evocat pregnant si sub semnatura finului analist Norman Podhoretz care, in editia din septembrie a revistei Commentary, intr-un elogios articol intitulat In Praise of the Bush Doctrine scria: "Statele Unite sunt dotate cu vointa de a purta luptele acestui al IV-lea razboi mondial - razboiul contra Islamului militant - pana la incheierea finala s...t Victoria in acest al IV-lea razboi mondial e scopul ultim al politicii lui George W. Bush".(5)
Existenta unei multitudini de variabile la orice inceput de razboi, diversificarea acestora pe masura ce teatrele de operatiuni devin martorele actiunii violente in curs de desfasurare, ca si caracterul imprevizibil al evolutiilor si ricoseurilor generate de acestea au constituit dintotdeauna obiectul atentiei marilor spirite preocupate de aceasta fateta a actiunii politice in istorie.
Remarcabila analiza consacrata subiectului de Robert D. Kaplan, in Warrior Politics: Why Leadership Demands a Pagan Ethos, scoate in evidenta, cu citate din Thucydide si Sun-Tzi, ca inceputul oricarui razboi constituie in fapt un esec, caci orice deschidere a ostilitatilor armate marcheaza ireversibil o infrangere pe planul demersului politic. "Ca si razboiul" - scrie Kaplan parafrazand pe Clausewitz -, "o criza externa constituie un taram al incertitudinii... invaluita la randul ei in ceturile unor alte incertitudini, mai mici si mai mari". Iar in aceste ceturi de multiple incertitudini, judecata unui intelect dotat cu ampla cuprindere "e cea chemata sa intuiasca adevarul din instinct, prin alegere sabuita"(6).
Puse in alaturare contrastanta cu uriasele lor urmari, repere retrospective de memorie cu neputinta de minimalizat - precum august 1914 sau septembrie 1939 - scot in evidenta - mai mult chiar decat momentele de inceput ale razboaielor napoleoniene - incalculabila pondere a legii consecintelor neintentionate, imprevizibile pana si ochiului celui mai sagace, la faza initiala a tuturor razboaielor de pana acum. In acest sens, in inima marilor centre de decizie ale lumii - Washingtonul fiind unul dintre acestea -, inceputul anului 2003 sta sub semnul unor mari interogari, pozitive sau negative, al caror raspuns va antrena, fara dubiu, urmari de nebanuita durata si amploare pentru istoria viitoare a secolului si mileniului.
2 ianuarie 2003, Washington DC
Note:
1. Raymond Aron, Introduction to the Philosophy of History: An Essay on the Limits of Historical Objectivity, Westport, CT., Greenwood Press, 1976, p.157.
2. L’Ameerique publie la doctrine de sa suprématie avant d’aller mettre à genoux Saddam Hussein, in Le Temps, 21 septembrie 2002.
3. Bob Woodward, Bush at War: Inside the Bush White House, New York, Simon & Schuster, p. 376.
Personalitate publicistica de prim ordin, Bob Woodward ramane legat de rolul jucat in dezvaluirea afacerii Watergate. Prezent in culisele puterii, este de treizeci de ani corespondentul la Casa Alba al prestigiosului cotidian The Washington Post.
4. War Drama Moving toward Final Act, in Washington Times, 29 septembrie 2002.
5. Norman Podhoretz, In Praise of the Bush Doctrine, in Commentary, September 2002.
6. Robert D. Kaplan, Warrior Politics: Why Leadership Demands a Pagan Ethos, New York, Random House, 2002, p. 38.
