Pedeapsa pentru lez-naţiune în Polonia

O nouă lege descurajează orice discuție despre participarea unor polonezi la persecutarea și uciderea evreilor sau, în general, despre formele de colaborare ale polonezilor cu regimul nazist.

Adrian Cioflânca 13.02.2018

De același autor

 

Să încep printr-o mărturisire personală. În ultimii ani, am fost de multe ori în Po­lonia, la conferințe în Varșovia și Cra­co­via. Când am primit invitație nu am re­fuzat niciodată. După ce, la începutul anilor 2000, am fost fascinat de Ungaria, din 2005 am făcut o pasiune pentru Polonia. De fiecare dată când am călătorit aco­lo, mi-am luat câteva zile în plus, pentru a vizita lo­curile și a întâlni colegi.

 

În Polonia există un fel de muzeomanie, astfel că în ul­timii ani au apărut mu­zee multe și bine făcute. M-am bucurat de ele, mai ales că la noi muzeele par o cau­ză pierdută. Atunci când au început la București discuțiile despre înființarea unui muzeu de istorie a evreilor, am fost trimis să văd cum a fost creat Polin, impre­sio­nantul muzeu de istorie a evreilor deschis în inima Varșoviei în 2013.

 

Și încă un detaliu personal. Când eram șef la departamentul Internațional de la ziarul Monitorul, am creat o rubrică zilnică des­pre Știrile Estului. Mi se părea atunci că un soi de bovarism cultural face să ne ra­portăm mereu la Occident, fără să știm ce se întâmplă în statele Estului Europei, ca­re trecuseră prin experiențe istorice si­mi­lare și ale căror evoluții semănau destul de mult cu cele din România sau anticipau ce avea să se întâmple la noi. Dacă vă ui­tați cu atenție, problema a rămas în presa românească: puține sunt publicațiile care tratează sistematic evoluțiile politice, eco­nomice, sociale, culturale din Estul euro­pean, iar, pe ansamblu, știrile sunt rare și mai degrabă senzaționaliste. Dacă ne con­so­lează cu ceva, cam la fel este și în cele­lalte state din fostul bloc comunist; nici ei nu știu mare lucru despre noi.

 

Se pare că politicienii sunt, totuși, mai bi­ne informați. Ideile de guvernare, bune și proaste, circulă viral în ecosistemul est-eu­ropean, astfel încât, de multe ori, se poa­te observa că est-europenii se copiază în­tre ei. Această formă de plagiat nu este pe­nalizată. Am scris despre asta încă din 2002, într-un studiu publicat în Ro­ma­nian Journal of Political Science, privind neopopulismul est-european, care prefi­gu­ra deriva democratică de acum.

 

Există în ultimii ani, de bună sea­mă, o modă autoritaristă, co­rup­tă și naționalistă care fascinează. Nu este doar un fenomen regio­nal, ci un simptom al atmosferei de criză din toată lumea, simbolizată de alegerea iresponsabilului Donald Trump ca președinte al celei mai puternice de­mo­crații din lume. Exemplul dat de Erdoğan contează și el. Și mai există Putin, care nu doar că inovează în materie de auto­ri­ta­rism, dar și exportă modelul și îl finan­țează în alte părți, inclusiv în Occident, urmând fără scrupule precedentul sovie­tic. La nivel mondial, declinul demo­cra­țiilor a început undeva după anul 2005. În­tre 1989-2005, bursa democratică cres­cuse spectaculos, la nivele fără precedent în istorie, iar apoi nu doar că s-a ree­chi­librat, dar a dat și semne de declin. Scrie despre acest lucru William J. Dobson într-o carte despre Dictatura 2.0, tradusă și la noi, în care devoalează noile strategii de­ceptive utilizate de autoritarismele re­cente.

 

Totuși, nu se poate nega că există și o di­namică regională a acestei emulații, des­pre care a tot scris presa în ultimii ani. La o simplă căutare pe Internet, veți găsi zeci de articole în presa occi­den­tală de primă mână despre „noii autocrați din Est“, despre „recăderea în na­ționalism“, tendințele ili­be­rale și antioccidentale din fostele state comuniste și tot așa. Estul european a dus-o mai bine în ultimul deceniu, dar trebuie să re­cunoaștem, noi toți cei fas­cinați de Europa Centrală, că, de la o vreme, se întâmplă ceva urât, în ciuda prosperității aparente.

 

Regimurile cu tendințe iliberale din Un­garia și Polonia au în comun un rețetar po­litic care implică atacuri la adresa insti­tu­țiilor europene și a Occidentului, presiuni asupra justiției, presei și organismelor societății civile, tendințe clientelare și co­rupte la nivel economic.

 

Și mai este ceva, care este cu deosebire tulburător pentru mine ca istoric: resus­ci­tarea ideilor naționalismului și autori­ta­ris­mului interbelic. Și Ungaria, și Polonia au o puternică tradiție nedemocratică pe care o redescoperă cu fervoare. Marșurile de extremă dreaptă, cu uniforme și făclii, din Ungaria și mai nou din Polonia, lasă perplexă lumea civilizată. Eram la Var­șo­via pe 11 noiembrie anul trecut, când 60.000 de militanți naționaliști au cele­brat ziua națională mărșăluind cu simbo­luri fasciste interbelice și scandând în favoarea restaurării valorilor naționale și creștine. O săptămână mai târziu, neo-fas­ciști zbierau în piața centrală din Cracovia și nu-i deranja nimeni.

 

Ungaria a dat tonul în campania antii­mi­grați, cu același gen de discurs care în pe­rioada interbelică și a războiului făcea, la nivel mondial, nenumărate victime. Dic­tatura 2.0 înseamnă și Kulturkampf. Or­bán a luat la țintă Universitatea Central-Europeană, pentru că este finanțată de Soros, diabolizat pentru tot ceea ce repre­zintă (occidental, evreu, bogat, liberal, de stânga). La CEU s-au format mulți din eli­ta intelectuală și politică a Europei de Est, inclusiv din România. Din 2000, acolo am res­pirat pentru prima dată bibliografie occidentală, în condițiile în care achizițiile de carte străină la bibliotecile din România erau ca inexistente. CEU rămâne o oază de libertate, dar presiunea guvernului este fantastică.

 

Ungaria a mai dat tonul într-o privință: revizuirea atitudinii față de Holocaust și liderii fas­ciști dinainte de 1945. Muzeul Holocaustului din Budapesta, care era, după părerea mea, unul dintre cele mai bune din Europa, a fost pus pe butuci. A fost favorizată, în schimb, Casa Te­rorii, care prezintă societatea maghiară exclusiv în postură de victimă a comu­nis­mului. În 2011, am participat la o con­ferință despre revoluția din 1956 la Terror Háza și am simțit pe propria piele că se strică atmosfera. Șefa Casei Terorii, Mária Schmidt, a devenit un fel de eminență ce­nușie în materie de istorie recentă pentru regimul Orbán.

 

În 2015, Ungaria a deținut președinția ro­tativă a International Holocaust Remem­bran­ce Alliance (IHRA), o organizație in­ter­națională care urmărește politicile de edu­cație, cercetare și memorie în acest do­meniu. În acel moment, suspiciunile față de revizionismul istoric maghiar erau la apo­geu. Ca membru în delegația României la IHRA, am asistat la un veritabil desant di­plo­matic maghiar, menit să ne convingă că Ungaria nu are o problemă cu recu­noaș­terea participării la Holocaust și că nu în­cearcă să revalorizeze lideri fasciști. Asta în condițiile în care portavoci culturale ale regimului Orbán dădeau frecvent sem­ne contrare.

 

Când România a deținut președinția IHRA, în 2016, am asistat la desantul polonez. Re­gimul ultraconservator patronat de Ja­rosław Kaczyński, prin Partidul Lege și Justiție, a urmat exemplul maghiar pentru a folosi revizuirea istoriei Holocaustului ca ins­trument politic. La ședințele IHRA, di­plomați polonezi și istorici trimiși de gu­vern au făcut tatonare corp la corp cu toa­tă lumea, pentru a justifica decizia Var­șo­viei de a-i incrimina pe cei care deni­grea­ză istoria Poloniei. Jan Tomazs Gross – pro­fesor la Princeton, autorul faimoasei cărți Vecinii, despre masacrul de la Jedwabne (tradusă în multe limbi, inclusiv română), care a provocat un mare scandal în Po­lo­nia și nu numai – tocmai fusese luat la în­trebări de un procuror din Katowice pen­tru o frază dintr-un articol de presă. În pli­nă criză a refugiaților, Gross dorea să atra­gă atenția asupra greșelilor făcute îna­inte de 1945 cu refugiații evrei și, printre altele, a afirmat că, în timpul războiului, în ciuda unui mit național eroizant și victimizant, polonezii au ucis mai mulți evrei decât germani. Gross (care este ori­gi­nar din Polonia, cu mamă creștină, mem­bră a rezistenței poloneze, și tată evreu) a devenit persona non grata pentru naționaliștii polonezi.

 

În decembrie anul trecut, am fost invitat la o conferință despre Holocaust la Insti­tu­tul Național al Memoriei din Varșovia (IPN), instituția oficială care deține arhi­vele istoriei recente. Am fost sfătuit de mai mulți prieteni polonezi să nu merg, din cauză că la IPN se simte politizarea și ascensiunea naționalismului. Până la urmă m-am dus și conferința a ieșit foarte bine. Totuși, am simțit tensiunea. Gross a fost țin­ta mai multor diatribe, care au fost aplaudate ca la stadion de câțiva trepăduși veniți din afara peisajului academic.

 

Luna aceasta, a fost aprobată o mo­dificare la legea de funcționare a IPN, care a stârnit proteste și sar­casm în toată lumea. Modificarea introduce pedeapsa cu închi­soa­rea pentru cei care utilizează formula „la­găre de exterminare poloneze“. Faptul că lagărele de exterminare naziste au fost cons­truite pe teritoriul Poloniei ocupate poate duce, pretinde guvernul polonez, la con­fuzii care ar întina istoria și suferința po­lo­nezilor în timpul celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial. Numai că problema nu exis­ta. Faimosul Jan Karski, în 1944, atunci când încerca să alerteze guvernele aliate în legătură cu existența lagărelor morții, a utilizat într-adevăr formula „lagărele po­lo­neze“, dar aceasta era o simplă referință geografică, fără nicio sugestie privind com­plicitatea polonezilor. După război, sintag­ma a fost folosită rar în presa occidentală și nu reprezenta cu adevărat o problemă care să necesite o lege. În 2012, preșe­din­tele american de atunci, Barack Obama, a folosit nefericita formulare la ceremonia în care lui Karski i se acorda postum Me­dalia Libertății, dar și-a cerut imediat scu­ze. Ideea că statul polonez vrea să tri­mită în închisoare pe oricine apelează la această formulă neclară, eventual chiar pe fostul președinte american, a fost ridicu­li­zată în toată presa occidentală și a stârnit reacții diplomatice.

 

Mai important, modificarea legislativă conține o incriminare a oricui „atribuie, în public și împotriva realității, Po­po­ru­lui Polonez sau Statului Polonez respon­sa­bilitate sau coresponsabilitate pentru cri­me naziste comise de Al Treilea Reich“. Aici este, de fapt, marea miză, pentru că le­gea descurajează orice discuție despre participarea unor polonezi la persecutarea și uciderea evreilor sau, în general, despre formele de colaborare ale polonezilor cu regimul nazist. Pe această temă s-a scris deja foarte mult: am în bibliotecă vreo zece cărți în limba engleză care se referă la participarea polonezilor la crime anti­se­mi­te sau la diferite forme de colaborare cu regimul nazist. Faptul că guvernul polonez intră cu cizmele în acest subiect, inten­țio­nând să rescrie istoria, este, într-adevăr, cât se poate de șocant și absurd.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22