Restabilirea unui adevar istoric

In Cartea neagra a comunismului, Stéphane Courtois si echipa sa au facut un bilant. Se stia, in mare, care fusesera costurile experientelor comuniste in fiecare tara. Totusi, cum aceste experiente fusesera incercate una dupa alta si cum, de fiecare data cand luau puterea, ganditorii de stanga asigurau ca aceasta este cea buna, ca idealul urma sa se incarneze, nimeni nu se gandise inca la o modalitate foarte simpla de a pune in evidenta unitatea comunismului: si anume insumarea cadavrelor consemnate in toata lumea. In Franta, presa de stanga a primit Cartea neagra a comunismului cu rezerva. Ea a declarat, prin vocea ziarului Le Monde, conducatorul spiritual al ansamblului mass-media francez, ca experientele comuniste din Rusia, Cuba sau Cambodgia nu aveau nimic in comun, ca era vorba de deviatii mai mult sau mai putin fasciste, care lasau intacta puritatea ideii comuniste. Pol Pot nu era comunist: era un nazist! Partida era jucata!

Presa a lansat o campanie de intimidare atat de puternica, incat unii dintre autorii cartii au ezitat pentru un moment. Dar au facut fata, sustinuti de succesul mondial al operei. Sustinuti si de gandul ca o suta de milioane de morti meritau sa fie razbunati sau macar sa fie readusi in amintire. Cert e ca, la zece ani dupa prabusirea partiala a comunismului pe o portiune din fosta sa zona de dominatie, mai ai nevoie de curaj ca sa te declari anticomunist.

Totusi, bilantul nu era complet. Mai existau pe fundul sacului ramasitele ororilor. De aceea, Stéphane Courtois a adunat alte documente care aduc la suprafata realitati cunoscute pana acum numai din soapta in soapta in Tarile Baltice, in Bulgaria, Germania "democratica" si Romania.

Nu vreau sa revin in detaliu asupra unui subiect inepuizabil de controversat: comparatia intre nazism si comunism. I-am consacrat o carte, scrisa cu greutate, fiindca actualitatea franceza o cerea. A fost tradusa de Mona si Sorin Antohi si publicata de Editura Humanitas in 1998. Nu vreau sa ma repet si-l rog pe cititor sa o ia drept referinta. Esentialul argumentarii graviteaza in jurul ideii urmatoare: nazismul avea un program rau, comunismul avea un program bun.

Contest acest al doilea punct. Programul comunist implica dreptul de a minti, de a aduce marturii false, de a jindui la proprietatea altuia, de a-l jefui pe acesta si de a-l omori. Astfel se pune in contradictie directa cu morala comuna si mai ales cu preceptele morale consemnate in Biblie. Aceasta violare e mascata de promisiunea sublima a instaurarii pe pamant a unei societati perfecte, in care insusi germenele raului va fi distrus. Din nefericire, cum imediat dupa luarea puterii se observa ca promisiunea e mincinoasa, sectei comuniste nu-i ramane decat sa-si aplice programul mintind, furand, jefuind si ucigand. In acest timp, ea ramane la putere si, denumind aceasta putere socialism sau comunism, minciuna ia proportii extraordinare caci nu se mai refera la viitor (la promisiune), ci la prezent, adica la realitate. De aici inainte era vorba de a forta subiectii sa dezminta realitatea vazuta cu propriii ochi, sa numeasca alb ceea ce e negru si bine ceea ce rau. Nazismul lua oameni rai si ii facea si mai rai.

Comunismul lua oameni rai, dar si oameni buni, ii amagea prin dorinta lor de dreptate si ii transforma in oameni rai. Intr-un caz, crima este nuda. In celalalt, minciuna se adauga crimei.

E normal ca lumea noastra, plina de nedreptati si de orori, ca toate lumile, sa provoace un sentiment de revolta si o dorinta de dreptate. E normal ca, in anumite circumstante istorice, sa se nasca doctrine care promit reteta infailibila, garantata de stiinta, pentru a nimici definitiv raul din aceasta lume. E normal ca oamenii sa creada in ele. Dar e ciudat ca, odata ce au deschis ochii, ei sa se arunce asupra urmatoarei doctrine cu aceeasi structura si sa reinceapa, nevinovati, imposibilul. Dupa Rusia, China. Dupa China, Vietnamul. Dupa Vietnam, Cuba. Apoi Chile, Portugalia etc. Experienta nu foloseste la nimic.

Totusi, la caderea comunismului din anumite tari ale Europei, trebuie sa spun ca am fost surprins cand previziunile mele au fost dezmintite. Imi imaginam in mod naiv ca ceea ce urma sa se petreaca in Rusia, in Polonia, in Romania ar fi fost mai mult sau mai putin similar cu ceea ce se petrecuse dupa 1945 in Germania, la caderea nazismului. Credeam ca vizibilitatea universala a ororilor comunismului va suscita aceasta damnatio memoriae care atinge tot ceea ce are un oarecare raport, departat sau apropiat, cu nazismul. Ca acei care au intemnitat, si-au ruinat tara, au distrus viata a doua generatii, au abrutizat creierii si au corupt sufletele compatriotilor lor vor fi pedepsiti. Nu ceream un nou "Tribunal de la Nürnberg", dar speram sa se dea cateva luni de inchisoare marilor responsabili, iar cei mici sa fie scosi din sfera politicului. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Nicaieri comunismul in sine nu a fost obiectul unei dezaprobari morale, comparabile cu cea care dezonoreaza memoria, nu atat a nazismului, cat a fascismului sau chiar a regimurilor autoritare care au marcat un timp Spania, Portugalia, Ungaria, Romania. De ce?

Circumstantele trebuie examinate caz cu caz. De exemplu, in Polonia, "masa rotunda" cu partidul comunist si partidele de opozitie a negociat o cedare a puterii in stat, in schimbul unei promisiuni de imunitate. Opozitia poloneza ar fi putut fi mai exigenta, dar Rusia sovietica ii batea la usa si ea nu putea sa evalueze cu precizie raportul de forte, in realitate unul mult mai favorabil decat il credea. In Germania, trebuia profitat de "marja redusa de manevra" oferita de criza sovietica, acordul de reunificare trebuia semnat de urgenta si se impunea ca el sa includa o amnistie tacita. Erich Honecker si-a sfarsit linistit zilele in Chile. Si asa mai departe. Cititorul meu stie ce s-a intamplat in Romania.

Dar, in spatele acestor motive particulare, exista o cauza generala. Societatea civila, distrusa cu grija, in mod sistematic, de catre puterea comunista nu era in masura sa furnizeze un personal politic destul de numeros, de puternic si de sigur pe sine pentru o schimbare de putere imediata si functionala. In Germania, revolutia nazista inceputa in 1933, incetinita de la "noaptea cutitelor lungi", reluata in 1941, a fost infranta inainte de a fi putut distruge complet tesatura societatii germane. De aceea, proprietatea si, in consecinta, dreptul nu au fost niciodata complet distruse. Ceea ce se va intampla inca de la primii pasi ai fiecarui regim comunist. Longevitatea regimului i-a dat destul timp sa perfectioneze aceasta distrugere, sa sparga cadrele naturale ale societatii, sa o atomizeze, sa o "reeduce", adica sa o demoralizeze, abolind criteriile naturale ale moralei si ratiunii.

De aceea postcomunismul a dezamagit intr-atat. Personalul existent a renuntat imediat la ideologia in care nu mai credea, daca vreodata crezuse in ea. A mobilizat cel mai rau nationalism ca sa o schimbe. A inlocuit simpla folosinta a bogatiilor tarii cu proprietatea deplina. A substituit legitimitatea precara a ideii comuniste cu legitimitatea "democratica" a sufragiului universal, atat de usor de manipulat. A pastrat puterea, daca nu in intregime, macar in pozitiile importante, la toate nivelurile.

Nu pot sa intru in detalii. Cunostintele mele despre Romania nu sunt indeajuns de complete. Stiu ca fortele vitale lucreaza din nou in aceasta tara. Stiu, de asemenea, ca ele patrund cu greu crusta unui teren care a fost profund poluat. Pentru ca ele sa tasneasca cu toata forta, trebuie indepartat un strat gros de minciuna si ignoranta. Ceea ce este interesant in cartea lui Courtois este ca ajuta la restabilirea unui adevar istoric pe care majoritatea il ignora si multi nu vor sa-l cunoasca. S-a spus ca cei care ignora istoria sunt condamnati sa o ia de la capat.

Traducere de Maria Bercea