De la dandy la instalatorIntroducere in psihanaliza obiectului

 In filosofie, relatia standard subiect-obiect plictiseste deja pe toata lumea.  Res extensa-res cogitans, natura-cultura, materie-forma, sub orice forma s-ar prezenta aceasta opozitie transanta, e de domeniul trecutului. Asa ceva a fost demult si nici macar nu e adevarat. Dar, asa cum ii sta bine oricarui antagonism dialectic, depasirea prin sinteza a acestei relatii duale subiect-obiect nu lasa neschimbati nici termenii insisi. Mai exact, cam in acelasi fel in care, in Fenomenologia spiritului, disputa iluminismului cu religia, soldata cu victoria primului, duce la scindarea acestuia in sine insusi intre materialism si spiritualism - asadar, duce la integrarea spiritului religios in chiar corpul iluminist -, la fel se soldeaza si scandalul dintre subiect si obiect: in functie de curentul filosofic urmat, exista doua alternative - cei care acorda primordialitatea obiectului vor fi nevoiti sa includa in acesta o foarte dubioasa prezenta spectrala subiectiva; iar cei care mizeaza pe importanta subiectului vor recunoaste cu jumatate de gura in interiorul acestuia prezenta unui corp extim, a unui fel de obiectualitate integrata.

Reprezentanta celei de-a doua orientari este, desigur, psihanaliza. Ea este, in fond, reprezentanta prin excelenta, caci ia nastere tocmai prin descoperirea inconstientului, adica a unui ocean de obiectualitate oarba care inconjoara insulita subiectului constient.

 Prima orientare este reprezentata, la fel de desigur, de catre fenomenologie si transcendentalism in genere. Aici, prezenta subiectului in obiect este formulata in termeni fie kantieni (conditiile de posibilitate ale obiectelor sunt conditiile de posibilitate ale experientei acestora), fie heideggerieni (fiinta fiintarilor fiind data de prezenta, mai mult sau mai putin dezvaluita, a Dasein-ului in ele: dupa cum acestea sunt simplu-prezente (Vorhanden) sau la indemana (Zuhanden). In aceasta perspectiva, "materialismul" marxist merge si mai departe - paradoxal, intr-o directie chiar foarte idealista. Caci inapropriabilitatea marfii, aura ei mistica, este data, asa cum se stie, de prezenta in ea atat a valorii de intrebuintare, cat si a celei de schimb. Cu alte cuvinte, obiectul devenit marfa este, de fapt, scindat in sine nu intre o materie obiectiva si o forma subiectiva, ci intre doua moduri de prezenta ale subiectului: cea imediata, a valorii de intrebuintare - in care obiectul raspunde direct unei nevoi a subiectului -, si cea voalata, mascata, a valorii de schimb - in care relatiile dintre persoane, raporturile de productie iau aparenta unor relatii intre obiecte. Si daca ar fi sa mai facem un pas in aceasta schita de istorie filosofica in salturi si reveniri, am ajunge la strategiile fatale ale lui Baudrillard, unde prezenta subiectului in obiect este atat de pregnanta, incat obiectul incepe sa functioneze ca un subiect. Din experienta stiintifica a obiectului care isi schimba structura odata supus la microscop, Baudrillard trage concluzia unei naturi care isi bate joc de noi, care se lasa prinsa in legi numai pentru a le contrazice imediat. Adica a unor strategii fatale: a unor demersuri constiente si deliberate - strategiile care, prin definitie, sunt eminamente subiective - care au devenit desfasurari implacabile si care surprind astfel subiectul venind chiar de la cel din fata sa - obiectul.

 Teoria critica a lui Adorno, cu dubla sa inradacinare in traditia dialectica si in psihanaliza freudiana, se propune deja ca o sinteza intre cele doua orientari. Insa o sinteza deloc hegeliana: caci subiectul absolut al lui Hegel devine la Adorno chiar obiectul din subiect. Cu alte cuvinte, relatiile sociale reificate si integrate sunt incluse in constiinta in forma reificarii acesteia. Acesta este sensul insistentei lui Adorno asupra caracterului istoric si social al formalismului si transcendentalismului kantian: acea structura a subiectului kantian, data de separarea clara dintre intuitie si intelect, sau dintre cunoastere si metafizica, este, de fapt, o reproducere metafizica a raporturilor economice de productie, a diviziunii capitaliste a muncii, asadar, un produs tipic al constiintei istorice a burgheziei - tipic, pentru ca ii este specifica burgheziei erijarea unor raporturi sociale determinate istoric la rangul de natura umana universala, anistorica si perena. (In fond, aceasta rasturnare a subiectului absolut hegelian intr-un obiect extim este decelabila si in psihanaliza: caci inconstientul nu este doar o materie opaca, o obiectualitate oarba, ci este o cunoastere fara constiinta, asadar, o cunoastere obiectiva fara subiect, o subiectivitate oarba.) Dar aportul lui Adorno merge si in directia opusa, cea a descoperirii unui subiect in obiect: acesta din urma primeste in sine, in propria sa natura, prezenta subiectului sub forma fiintei sale epocale. Exemplele pe care Adorno le ofera in Minima moralia sunt cel al usii de la masina care nu se inchide decat daca o trantesti si cel al slapilor care sunt incaltati direct din mers. In fond, o lectura mai atenta ar descoperi ca orice depasire coerenta a distinctiei clasice subiect-obiect prin una din cele doua alternative (subiectul in obiect sau obiectul in subiect) o presupune automat si pe cealalta. Prin urmare, scara clasificarii propuse in primele doua paragrafe poate fi aruncata odata ce ne-am cocotat la inaltimea paragrafului trei.

 Acum, daca tot ne apropiem de final, e timpul sa aducem si propria noastra contributie. Intrebarea care ne bantuie este: daca exista intr-adevar o prezenta a subiectului in obiect, oare se poate vorbi si de o psihanaliza a obiectului? Se poate intampla oare ca acest subiect inclus in obiect sa inceapa sa o ia razna, sa prezinte simptome, sa aiba nevroze, in fine, sa se comporte, asadar, ca orice subiect veritabil si, prin urmare, sa nu mai functioneze? In istoria culturii, dandy-ul a fost un prim responsabil cu restabilirea raporturilor firesti ale subiectului cu obiectele: intr-o lume in care gesturile isi pierdeau spontaneitatea si firescul lor, lasand subiectul prada tuturor stangaciilor si accidentelor minore, dar deranjante, dandy-ul era un artist al faptului de a fi in lume, un maestru al statului pe scaun, un magician al mersului pe strada, un expert in manuirea obiectelor cotidiene. Totusi, figura dandy-ului functiona intr-o lume in care relatia traditionala dintre subiect si obiect inca exista ca atare, chiar daca profund perturbata. Lumea noastra a avut nevoie de o noua figura eroica in raportul sau cu obiectele, si aceasta figura a trebuit sa raspunda noii provocari aduse de obiectul dotat cu personalitate proprie. Nu cred ca exista nici o intamplare in faptul ca aceasta figura aleasa a lumii noastre este instalatorul. Instalatorul este, aparent, o persoana care repara tevi. Or, spatiul in care acesta isi desfasoara activitatea este, aici, determinant. In urma nenumaratelor mele experiente personale, cred ca pot ridica la rang de principiu universal constatarea empirica dupa care nicaieri aceste instalatii din baie nu functioneaza asa cum scrie in instructiuni. Aproape in orice apartament exista o mica smecherie pe care trebuie sa o stii ca sa poti regla temperatura apei la dus, trage apa la closet sau, pur si simplu, inchide robinetul. Ceea ce avem aici nu este traditionala amprenta subiectiva pe obiect: vezi cazul vechilor stilouri, care nu puteau fi folosite decat dupa ce forma lor standard era deformata de catre utilizatorul lor. Relatia dintre stilou si proprietarul sau era astfel una foarte intima si personala, ceea ce facea ca aceste obiecte sa nu suporte mai mult de un utilizator. In cazul lor insa, deformarea subiectiva a obiectului era, oarecum, inclusa in chiar principiul de functionare a acestuia: fara aceasta deformatie, obiectul nici nu exista, decat in fabrica. Ca aceste stilouri au fost inlocuite de pixuri spune deja mult despre lumea noastra: pixul nu se deformeaza, nu se personalizeaza. De aceea pixurile circula. "N-ai un pix?" este o replica frecventa de agatat - in abstractiunea ei, este chiar o replica foarte habermasiana. In acest context epocal, aparitia defectiunilor la tevile de apa din baie nu reprezinta o simpla deplasare a amprentei personale de pe instrumentele de scris la cele de igiena. Caci, in cazul acestora din urma, devierea si deformarea subiectiva este una care, din principiu, deranjeaza. Aici amprenta subiectiva este direct simptom. Ca ea apare in baie, cum spuneam, nu e deloc intamplator. Caci e ca si cum, in aceeasi masura in care subiectul uman devine tot mai standardizat, transformandu-se intr-un mecanism birocratic tot mai fin reglat, curatit de pasiuni, spalat de nevroze, igienizat de orice identitate devianta - pe scurt, transformandu-se in ceva care functioneaza, adica intr-un obiect -, in aceeasi masura obiectele incep sa prezinte simptome, nevroze, toane. In acest sens, defectiunile si scurgerile din baie pot fi citite ca un simptom, in ambele acceptiuni interesante ale acestui termen: adica nu doar ca niste simple aberatii pe circuitul simbolic normal al conductelor de apa calda, ci ca niste aberatii care functioneaza drept conditii de posibilitate ale igienei psihice a subiectului care face dus (sensul lacanian al simptomului) sau, in a doua acceptiune, ca aberatii, contradictii concrete care, din nou, nu sunt accidente sau detalii, ci ofera cheia de lectura a intregului sistem (asa cum simptomul proletar, asadar, contradictia incarnata de acesta contine, la Marx, adevarul intregului sistem capitalist). Ca insasi mama natura se comporta mai nou ca o femeie isterica, izbucnind din cand in cand in cate un uragan sau o inundatie, nu face decat sa ne confirme simptomul acvatic al obiectului nevrozat. In acest context, figura instalatorului se propune ca un fel de reprezentant, la nivelul obiectului, al vechiului psihanalist. Faptul ca tarifele sale par intotdeauna exagerat de mari in comparatie cu efortul efectiv depus prezinta si el o asemanare cu confratele sau de langa divan: caci, in acelasi fel in care rolul tarifului ridicat in sedintele de psihanaliza este cel de a extrage analistul din circuitul nevrotic, la fel, pretul lucrarilor la instalatiile de apa este o maniera, pentru instalator, de a se eluda din calea nevrozei de toaleta. Si, in acelasi fel in care identificarea cu propriul simptom era, pentru pacient, singura cale fericita de iesire din nevroza si din cura psihanalitica, in acelasi fel, rolul instalatorului este de a repasa simptomul nevrotic de la teava la proprietar, risipindu-i acestuia calmul britanic si declansand in el un veritabil acting out, o rabufnire nervoasa ca la carte, martora a renasterii subiective: "cum Dumnezeu poate fi asa de scump?".