De același autor
Este programul propus de Monica Macovei un manifest neoconservator, ”prea libertarian” și un ”pogrom împotriva săracilor” [1]? Nu. Dar o mașină de propagandă a repetat obstinant aceste concluzii ca un patefon cu vinilul zgîriat. Decalogul Politic al Monicăi Macovei propune un Stat cu 6% din PIB pentru Educație, 6% – Sănătate, 1% – Cercetare, salarii europene pentru personalul medical, politici sociale pentru bătrîni, copii și persoane cu handicap, sprijin pentru integrarea șomerilor în cîmpul muncii, alocații mai mari pentru fermieri, fonduri pentru conservarea ariilor protejate, pensii decente, sprijin pentru mame active, inclusiv creșterea numărului de grădinițe și creșe, politici de prezervare a patrimoniului.
”Stat minimal” nu descrie întocmai această proiecție. Definiția inițială a statului (funcții de apărare, siguranță, justiție, monedă, fiscalitate și diplomație) a fost întregită în programul politic al Monicăi Macovei de responsabilități care depășesc cu mult corsetul strîns al statului minimal, înțeles uzual ca ”paznic de noapte” și garant al proprietății și contractelor.
Programul prezidențial al Monicăi Macovei, deși are doar 24 de pagini, a fost comentat pînă acum după o selecție tip cherry picking, una dintre strategiile majore de ambalare a sofismelor.
Numele ales, Decalog politic, nu e întîmplător, pentru că în secțiunea 10 valorile creștine sunt menționate ca fundamente civilizaționale. Separația Bisericii de Stat și respectul pentru libertatea de conștiință redau poziția clasic liberală față de religie. Toleranța e o virtute a adevăratului creștin, neutralitatea rămîne principiul ordonator pentru credințele fiecăruia. La capătul opus se află fundamentalismul creștin și ”mimarea electorală a credinței”. Omul simplu știe asta deja cînd vede pelerinajele din timpul campaniei – chipuri politice cu mine grave și false în fața camerelor de televiziune.
Structurat în zece secțiuni, fiecare avînd la rîndul ei zece principii și proiecte, Decalogul acoperă teme ale agendei prezidențiale: reforme (a clasei politice, administrativă, morală), politică externă, statul de drept, libertate economică, educație și cercetare, solidaritate socială și sănătate, mediu (alături de energie și agricultură), memorie (într-o secțiune alături de identitate și patrimoniu).
Nu toate cele 100 de proiecte au iscat interminabile dezbateri. Ideile de liberalizare a pieții politice, votul prin corespondență și cel electronic, eliminarea imunității parlamentarilor, prezente în secțiunea Reforma clasei politice, fac parte acum dintr-o tendință semnificativă a opiniei publice.
Puțini au contestat că Monica Macovei are garanțiile cele mai solide pentru valorile statului de drept și justiției independente. De asemenea, puțini au pus sub semnul întrebării faptul că Monica Macovei va fi un partener de încredere al eforturilor DNA, ANI și ale altor instituții implicate în lupta anticorupție. În fapt, de asta se tem cei mai mulți, că vremea ”tunurilor” date bugetului public se apropie de final.
La fel, ideile de politică externă nu au ajuns teme de dialog. Aici consolidarea partenariatului cu NATO, calea europeană, întărirea Parteneriatului Strategic cu SUA, relația privilegiată cu Republica Moldova și interesul pentru românii din diaspora constituie temelia viziunii despre rolul României. Și alți candidați propun aceste constante de politică externă, însă trebuie să reflectăm la garanțiile pentru orientarea pro Vest dincolo de retorica împodobită.
Cele mai tendențioase reacții au răsărit pornind de la dimensiunea socială a programului. Expresia ”Nu există prînz gratis” a fost luată drept ingredient ”prea libertarian”, dacă nu un monument ”neoconservator”. Aici merită citat tot articolul 79 al programului:
Nu există prânz gratis: o falsă ieftinire acoperă o scumpire
reală, orice cadou electoral se plătește mai scump decât merită.
Ajutoarele unora sunt plătite prin munca altora.
Cei care beneficiază de ajutoare trebuie să dea ceva în schimb comunității,
dacă sunt apți de muncă.
A solicita muncă în folosul comunității sau efort de recalificare profesională a devenit norma în politicile sociale europene. Prevederi similare deja există în legislația românească. După decenii de politici redistributive, s-a văzut că ele au un efect de dependență, că nu ating obiectivul reintegrării pe piața muncii. Mai simplu spus, politica de genul ”muieți îs posmegii?” s-a dovedit păguboasă chiar pentru beneficiarii politicilor, recomandate decenii de-a rîndul. Pentru o parenteză pedantă, termenii-cheie sunt acum ”bunăstarea pozitivă” și ”flexi-securitatea”. Desigur că solidaritatea pentru categorii vulnerabile, egalitatea de șanse și sprijinul declarat pentru copiii din mediul rural, prezente explicit în program, au fost și ele ignorate de criticii sociali.
În al doilea rînd, un buget ideal pentru Sănătate ar fi 6% din PIB, potrivit programului Macovei. Și alte programe vorbesc despre importanța educației și a sănătății, nici unul însă cu obiectiv clar bugetar. Soluțiile propuse (standarde de cost în serviciile medicale, extinderea pachetului de bază și creșterea veniturilor asistentelor și doctorilor) sunt un punct util de plecare, dat fiind diagnosticul: România este ”țara cu cei mai prost plătiți medici și cu cele mai slab dotate spitale publice din Europa”.
Conjugarea sprijinului public cu mecenatul privat în arte merită amintită doar pentru a ilustra cum ignoranța și reaua credință devin prietene la cataramă. De aici, unii au tras concluzia că Monica Macovei va pune pe butuci ministerul Culturii și Institutul Cultural Român. Unii consideră că doar Statul trebuie să se ocupe de bunuri culturale, la fel ca pe vremea comunismului, alții doresc deduceri fiscale pentru stimularea sectorului privat. E simplu, stînga versus dreapta.
În al patrulea rînd, tema universităților, cercetării și educației a ilustrat cît de superficial a fost citit programul. Obiectivul major al domeniului, anume 6% pentru Educație, mai are de partea sa un avocat consecvent în Monica Macovei. Soluțiile propuse aici, evaluarea internațională a universităților, salarii competitive, studii despre competențele cerute pe piață, din nou nu au fost discutate. Procentul vizat pentru cercetare, de 1% din PIB, este și el maximal, în contextul în care România cheltuie de 19 ori mai puțin decît media europeană. Brambureala comentariului a atins apogeul cînd tema educației în programul Macovei a fost tradusă publicului drept ”program de privatizare” a educației (!).
În fine, problemele specifice femeilor au atras o atenție specială. Programul Monicăi Macovei nu e un manifest feminist însă ordonează cîteva priorități specifice: a) creșe și grădinițe proporțional cu numărul nașterilor, b) creșe la locul de muncă, c) protecție împotriva violenței domestice, d) nediscriminarea femeilor.
Un paragraf a provocat rumoare: ”sunt împotriva banalizării avortului, deși consider că statul nu trebuie să intervină decât educativ, nu prohibitiv”. Reacția cercurilor feministe a fost: ”Recunoaștem în această exprimare formulele folosite de fundamentaliștii religioși pro-vita”. Ciudat, pentru că un proces de intenție mai limpede de atît nu s-a văzut. Monica Macovei nu s-a pronunțat vreodată împotriva dreptului femeii de a face avort.
Femeile sunt suverane asupra propriului corp, statul nu poate fi inginerul natalității. Dar orele de educație sexuală, programele de informare sunt necesare. Rata avorturilor, mai ales în rîndul tinerelor din România, se menține ridicată în raport cu Uniunea Europeană. A adresa un deficit educațional despre maternitate și poziția femeii în societate nu înseamnă a denatura substanța feminismului. Paragrafele despre femei respectă drepturile individuale și de cuplu, nu sunt intruzive și nu exploatează, spre deosebire de alte programe, tema ”declinului demografic”. Poate răspunsul este insuficient dezvoltat, dar el rămîne aproape de interesele specifice ale femeii.
Destul de des viziunile politice au devenit subiect de deriziune înainte de a fi citite. Multe programe sunt mai coerente și mai consistente decît se aude în lamentația plină de năduf. Realmente unele proiecte de țară au idei ce merită supuse discuției și sunt radical diferite.
De prea multe ori lipsa bunei credințe în critica ideilor a golit de sens dialogul. Nu putem problematiza alegînd minciuna în locul adevărului, sofismul în locul argumentului, umorile în locul inteligenței.
Post-scriptum: Termenul ”pogrom împotriva săracilor”, folosit de stînga în descrierea programului Monicăi Macovei, e ofensator față de memoria victimelor pogromurilor și a semnificației acestei tragedii. În termeni riguroși, sintagma echivalează cu o relativizare sau o trivializare prin comparație a dramei evreilor. Cartea profesorului Michael Shafir, ”Între negare și trivializare prin comparație”, publicată la Polirom, este extrem de utilă pe această temă. De asemenea, eseul regretatului istoric Tony Judt, tradus acum cîțiva ani în Idei în Dialog, este o reflecție tulburătoare despre ce a însemnat Răul în secolul XX.
