Reforma clasei politice

Puține cuvinte sunt mai abuzate în co­men­tariul politic decât sintagma „clasa po­li­ti­că“. Invariabil, „clasa politică“ trebuie în­noită, schimbată, primenită, aruncată la gu­­noiul Istoriei, salvată de ea însăși. Desigur, clasa po­li­tică trebuie reformată. Mem­­brii ei sunt penali, ti­că­­­loși și, în general, ne­demni pentru a ne re­pre­zenta. Poa­te, după o re­for­mă din te­melii a clasei po­litice, vom avea dreptul să sperăm la o „resetare“ a po­liticii, o re­așezare pe noi te­melii a edi­ficiului de­mo­cra­tic. Con­sen­sul primar al dialogului nostru pe teme pu­blice este că „clasa politică pu­te“.

Dacă ar fi să conturăm o scurtă arheologie conceptuală, pro­ba­bil am fi surprinși să des­co­pe­rim că originea sintagmei „cla­să politică“ nu coboară mult înspre începutul secolului XX. Termenul a fost inovația conceptuală a lui Gaetano Mos­ca, unul dintre autorii timpurii ai te­o­riei elitelor, alături de Vilfredo Pareto și Ro­berto Michels. Teoria clasică a elitelor susține că, în orice societate, o minoritate redusă numeric se află la conducere, de­ține puterea sau controlează deciziile po­li­tice și economice. Sau, în formularea des ci­tată a lui Gaetano Mosca: „În orice so­cietate (...) apar două clase, una care con­duce și alta care este condusă. Prima clasă, mai puțin numeroasă întotdeauna, îndeplinește toate funcțiile politice, mo­nopolizează puterea și se bucură de toate privilegiile puterii, în vreme ce a doua, o clasă mult mai numeroasă, este con­du­să și controlată de prima într-un mod mai mult sau mai puțin legal“.

Mosca folosește și definește termenii „cla­să conducătoare“ și „clasă politică“ ca fiind echivalenți, într-o sinonimie perfec­tă. În original, classe dirigente și classe po­litica par a avea mai puține conotații au­toritare decât titlul în engleză al traducerii cărții sale, The Ruling Class. Ceea ce di­ferențiază „clasa conducătoare“ de restul so­cietății sunt anumite aptitudini per­so­na­le, cum ar fi curajul și virtutea militară, sta­tutul religios în societățile tradiționale, bogăția sau, în etape avansate ale istoriei, cunoașterea specializată și științifică. Po­tri­vit lui Mosca, classe dirigente („clasa con­ducătoare“) își justifică dominația folosind o bază legală și morală numită „formulă politică“ (sau principiul suveranității), un al doilea concept conservat în teoria po­li­tică de la gânditorul italian. De exemplu, dreptul divin al regelui este o astfel de „for­mulă politică“, la fel cum, pentru alte societăți arhaice sau antice, credințele re­ligioase întemeiază alte formule politice.

Teoreticienii timpurii ai elitei sunt, într-un dublu sens, moștenitorii realismului po­li­tic al lui Machiavelli. Clasicul florentin, scos de la indexul cărților interzise abia la jumătatea secolului XIX, recomanda Prin­cipelui însușirea celor două virtuți ce îi pot asigura supunerea adversarilor, „forța leului“ și „viclenia vulpii“, o distincție în­tre două tipuri de conducători politici. Vil­fredo Pareto va prelua ulterior distincția lui Machiavelli pentru a discerne între do­uă tipare de elite guvernamentale, sta­tor­nicind astfel sensul termenului „elită“: cei mai buni dintr-o profesie, indiferent de domeniul de activitate, respectiv „cla­sa oamenilor care dețin cel mai mare ca­lificativ în domeniul lor de activitate și acea clasă se numește elită“. În al doilea rând, teoreticienii timpurii ai elitei îl re­vendică ei în­șiși pe Ma­chia­velli, pornind de la ob­ser­va­ția sa, mar­gi­nală în con­tex­tul operei, că „orice oraș nu este condus de mai mult de 40 sau 50 de per­soa­ne“, o primă in­tuiție a Mo­dernității asupra mi­no­ri­tă­ților organizate care dețin și exercită pu­te­rea într-o co­munitate politică.

Faptul că termenii clasă po­litică și elită po­litică au intrat în vo­ca­bu­larul curent al politicii se datorează, așa­dar, lui Gaetano Mosca și Vilfredo Pareto. Al treilea te­o­re­tician al elitelor, nu mai puțin celebru, Ro­berto Michels, s-a con­ser­vat doar în pro­gramele de sociologie și științe politice cu „legea de fier a oli­gar­hiei“, moștenirea sa în curentul teoriei eli­telor.

Extinderea treptată a dreptului de vot și li­beralizarea pieței politice în Europa spre finele secolului XIX a generat un val imens de entuziasm și așteptări. Valorile li­bertății, egalității, democrației intrau pe scena istoriei pentru prima dată de la Re­voluția Franceză. Oligarhiile închise și ne­concurențiale ale secolului XIX s-au me­ta­morfozat, cu pași mici, în democrații fi­ra­ve și statele Europei apusene au trăit pri­mele convulsii generate de tensiunea din­tre realitatea politică și ideal.

Această tensiune nu a fost străină de per­ver­tirea a două sensuri asociate sistemului democratic. Democrația a fost echivalată cu semnificația ei naiv-populistă, res­pec­tiv o comunitate politică în care puterea (kratos) aparține, de drept și de fapt, po­po­rului (demos). Alimentarea acestei fic­țiuni instituționale nu s-a petrecut peste noapte. Teoria contractualistă a lui J.J. Rous­seau pusese pe soclul ideilor de­mo­cratice conceptul „Voinței Generale“, un argument constrângător în favoarea su­punerii cetățenilor față de legiuitor, de vre­me ce Voința Generală era expresia cu­mulată a voințelor individuale.

Atât versiunea naiv-populistă a democrației, cât și idealul rous­seauist au contribuit la de­tur­narea sensului și, pe cale de con­secință, la subminarea me­canismelor de reprezentare existente. De­mocrația ca ordine politică părea un mit. Nu poporul conduce, ci o minoritate, o oligarhie sau clasa burgheză, așa cum au afirmat marxiștii. Nu există o Voință Ge­ne­rală unică, ci câteva personalități charis­ma­tice care domină scena democrației. Du­pă ce marxism-leninismul a inventat non­sensul redundant al „democrației populare“, opus „democrației burgheze“, acesta s-a transformat, în anii 1920, în coșmarul leninist al sovietelor. Fascismele italian și german au fagocitat, de ase­me­nea, partidele închistate ale democrației incipiente din cele două țări. Alte țări est-europene și central-europene s-au con­ta­minat curând de mitul izbăvirii și al me­sianismului politic.

În multe țări ale bătrânului continent, me­canismul reprezentativ al democrației și pluralismul din perioada interbelică au co­lapsat sub povara crizei economice, națio­nalismelor iliberale, corupției endemice și ideilor politice resentimentare. Distru­ge­rea capitalismului și a democrației a con­firmat profețiile întunecate ale teore­ti­ci­e­nilor elitelor, care au anticipat criza re­pre­zentării și legitimării.

Gaetano Mosca, după ce își încheie ple­doa­ria amară în care anunță pripit decesul li­bertății, egalității și fraternității, rămâne destul de lucid pentru a anticipa fie diso­luția integrală a democrației, fie schim­ba­rea ei treptată. Simțurile sale politice nu îl înșală. Vede marxismul ca fiind ceea ce este, un regim al urii, dizolvant, lipsit de scru­pule și amoral. Scrisoarea lui Karl Marx către Ferdinand Lassalle, pe care o citează, nu lasă loc niciunei interpretări de inspirație așa-zis germană, adică paș­nică, a socialismului: „Ceea ce trebuie să facem acum este să diseminăm otravă ori­unde este posibil“. La fel de periculoasă pentru salvgardarea libertății europene îi pare a fi întoarcerea la absolutismul ve­chi­lor regimuri sau avântul sindicalismului.

Membru el însuși al classse dirigente, fiind membru al Parlamentului italian din 1919 pâ­nă în 1926, Gaetano Mosca concepe ter­menul „clasă politică“ strict pentru a de­semna o minoritate, strict pentru funcția sa referențială. În ambițioasa sa sinteză is­to­ri­că, „clasa politică“ se regăsește în re­gi­mu­rile din Orient, din Europa, în an­ti­chitate sau în modernitate. Clasa politică exercită puterea în diverse comunități po­li­tice fără ca autorul să îi atașeze vreun ba­last peio­rativ sau o conotație valoric ne­gativă.

Gaetano Mosca a fost un gânditor inegal cu sine. Uneori l-am nu­mi reacționar (se opune, de pil­dă, votului universal), alteori are intuiții de o remarcabilă ac­tualitate. Naivitatea sa se oglindește, mai ales, în credința oarbă că apelul la civi­li­tate, la patriotism, la un „examen al con­științei“ adresat clasei politice poate salva, prin sine însuși, impasul regimului italian, prin extensie, și al regimurilor demo­cra­tice europene.

Cât de amăgitoare a fost această iluzie s-a dovedit tardiv, odată cu semnătura sa pe lista apelului intelectualilor italieni îm­po­triva fascismului din 1925, când Mussolini cucerise deja puterea. Ideea venerabilă că anumite însușiri personale ale liderilor politici pot asigura libertatea și egalitatea politică a fost abandonată relativ târziu, abia după al doilea război mondial. Nu o „clasă politică“ cu anumite virtuți per­sonale p­oate propulsa societatea în direc­ția dezvoltării, ci un set instituțional de reguli. Nu înzestrarea naturală sau ghinio­nul istoric selectează societățile cu o evoluție accelerată, ci ideile.

Fiecare regim cu metehnele sale, s-ar pu­tea spune. Dacă ne-am uita puțin în ur­mă, ne-am aminti cât am urât no­men­klatura partidului comunist. În regimul democrației constituționale, aceeași pa­siune a detestării se revarsă acum asupra „clasei politice“. Folosim termenul „clasa politică“, urmându-l pe Gaetano Mosca, întrucât suntem încredințați că suma in­di­vidualităților care iau decizii politice și economice cu greu poate fi numită, după Vilfreo Pareto, „elita politică“.

Poate că problema nu ține, în primul rând, de „reforma“ clasei politice. Estul ex-comunist nu a avut de înfruntat numai privatizarea vechii nomenklaturi, reciclați ca adepți ai capitalismului, ci și vegetarea instinctelor democratice, amorțite de ju­mătate de secol sub democrațiile po­pu­lare comuniste. Poate că, mai stringentă decât o „reformă“ a clasei politice, este nevoie de o reformă autentică a cetățeniei, a im­pli­cării civice, a angajării în problemele ce­tății. Poate că noi trebuie să ne reformăm mai întâi de toate.