Am depășit condițiile care au făcut posibilă criza din 2012?

Obstinația cu care clasa politică a refuzat punerea în aplicare a unor mecanisme constituționale care o obligau să țină cont de voința electoratului pune și mai mult în evidență incapacitatea PSD‑PNL de a asigura premisele unei însănătoșiri viitoare.

La împlinirea a trei ani de la referendumul pen­tru demiterea președintelui din 29 iulie 2012, este firesc să ne întrebăm dacă și cum am evoluat. Nu trebuie să luăm drept punct de reper criza în si­ne, ci condițiile in­sti­tu­țio­na­le și sociale care au făcut-o po­si­bilă. Pentru asta, ar tre­bui să vedem cum mai stăm cu democrația și cu statul de drept, dincolo de di­men­siu­nea anticorupție.

Fap­tul că șeful principalului par­tid la putere este de câ­te­va zile condus de un con­dam­nat, fie și cu sus­pen­da­re, pentru neregulile elec­torale de acum trei ani nu este de bun augur. Trăim într-un context în care condamnările pen­tru fap­te făcute de dragul partidului cresc pres­ti­giul celui condamnat în zona de public pe ca­re acesta o vizează. Aceeași postură de vic­ti­mă l-a ajutat și pe actualul prim-mi­nis­tru să se mențină în post, în ciuda ur­mă­ri­rii penale în mai multe do­sa­re. Și asta, în con­di­ți­ile în care majoritatea USL de la par­la­men­tarele din 2012 este de mult istorie, iar Ponta a pierdut lamentabil pre­zi­den­ția­le­le. Într-o astfel de situație nu se poate ajun­ge decât dacă, la nivelul opiniei pu­bli­ce, confuzia rămâne bine organizată, iar la ni­v­elul societății civile, anticorpii față de anor­m­alitate aproape că nu există.
Dacă vrem să știm cum mai stăm cu de­mo­cra­ti­za­rea și construirea statului de drept – de altfel, in­vo­ca­rea unor astfel de procese com­plexe scuză multe – e lo­gic să vorbim de noua Le­ge electorală. Asta ne ajută să invocăm implicit și opo­zi­ția, PNL mai precis, care la acest punct crucial nu s-a arătat cu o iotă mai re­for­mist decât puterea pese­dis­tă, ară­tând astfel că so­lidaritățile obiective dintre mem­brii clasei politice sunt mai prețioase ca orice.

Vestea de săptămâna trecută a intrării în vi­goa­re a unei noi legi pentru alegerea Se­na­tului și a Camerei Deputaților a adus un nu­măr limitat de știri și comentarii. Lumea de­ja s-a obișnuit cu aroganța castei po­li­ti­ce, mai ales când vorbim despre interesele lor directe, așa cum este vorba despre pen­sii speciale, indemnizații de tot felul și, nu în ultimul rând, despre Legea electorală. Așa au și ajuns la performanța de a com­promite „votul uninominal“, dorit în 2007 de electoratele tuturor partidelor, fără ca el să fie aplicat cu adevărat. Așa au ajuns acum să prezinte votul pe liste ca pe o re­for­mă. Nu că cineva îi crede. Lipsa de reac­ție a opiniei publice vine tocmai din lipsa de credibilitate a parlamentarilor.

Evident că nu este vorba despre o reformă, pen­tru că nu ajută cu nimic la necesara des­chi­de­re a pieței politice. Înmulțirea nu­mă­ru­lui de partide dovedindu-se, pentru cine nu era deja lămurit, o capcană ieftină. De la barierele pentru candidații partidelor și mai ales pentru cei independenți, trecând prin pragul electoral de 5%, până la cel de 8-10% pentru alianțe, legea este după chi­pul și asemănarea celor care au elaborat-o: re­pre­zentativă numai pentru spiritul de castă. Siderant.

Ar mai fi existat un filtru, cel prezidențial, combinat cu cel constituțional. El nu a fost uti­lizat, deși erau mai multe argumente ca­re ar fi mers în acest sens. Politic vorbind, pre­șe­dintele Iohannis trebuia să ia act de spi­ri­tul conservator al noii legi, spiritul votului de la prezidențiale îl încuraja în acest sens. Dar și instituțional era, dacă nu o obligație, măcar un gest de prudență le­ga­lă, acela de a verifica constituționalitatea aces­tei legi care contrazice limita de 300 de parlamentari (466 în noua lege). În acest sens, este cunoscută decizia Curții Con­sti­tuționale (nr. 682/27 iunie 2012) care spune destul de clar că: „re­gle­men­ta­rea unor prevederi prin care se tinde la o soluție legislativă care nu respectă voința ex­pri­mată de popor la referendumul con­sul­ta­tiv... este în contradicție cu pre­ve­de­rile constituționale ale art. 1, 2 și 61“. Re­fe­ren­dumul este util tocmai ca să scurt­cir­cu­­iteze o clasă politică inerțială. Ig­no­rân­du-l pe cel din 2009, partidele au vrut în toți acești ani să evite precedentul de­mo­no­po­li­zării controlului pe care îl au asupra pro­duc­ției legislative. Dar credibilitatea tu­tu­ror instituțiilor politice este astfel afec­ta­tă. Scăderea semnificativă a numărului de par­la­mentari și respectarea numărului ma­xim de 300 nu va vindeca bolile regimului nos­tru politic, dar obstinația cu care clasa po­li­tică a refuzat punerea în aplicare a unor mecanisme legale și constituționale care o obligau să țină cont de voința elec­to­ra­tu­lui pune și mai mult în evidență aceste boli și incapacitatea duo-polului PSD-PNL de a asigura premisele unei însănătoșiri vi­itoare.

Am putea aminti aici multe alte anor­ma­li­tăți ale sistemului politic: refuzul de a or­ga­ni­za alegeri parțiale pentru că nu convin ac­tua­lei majorități, sarabanda de anunțuri privind măriri de salarii bine corelate cu ca­len­da­rul electoral, problema arondării po­li­ti­ce a instituțiilor de media etc. Iar acestor boli recurente li se adaugă contextul unui răz­boi politic intern și cel al unui război ade­vă­rat aproape de granițe. Toate acestea nu numai că desenează tabloul unui sistem po­li­tic la fel de fragil ca în 2012, dar cresc șansele ca, între mizele pe termen scurt și cele pe termen mai lung, dintre care de­mo­cra­ti­zarea ar fi trebuit să devină pri­mor­dia­lă, să fie sistematic preferate cele pe ter­men scurt. Jucăm la supraviețuire.