De același autor
Obstinația cu care clasa politică a refuzat punerea în aplicare a unor mecanisme constituționale care o obligau să țină cont de voința electoratului pune și mai mult în evidență incapacitatea PSD‑PNL de a asigura premisele unei însănătoșiri viitoare.
La împlinirea a trei ani de la referendumul pentru demiterea președintelui din 29 iulie 2012, este firesc să ne întrebăm dacă și cum am evoluat. Nu trebuie să luăm drept punct de reper criza în sine, ci condițiile instituționale și sociale care au făcut-o posibilă. Pentru asta, ar trebui să vedem cum mai stăm cu democrația și cu statul de drept, dincolo de dimensiunea anticorupție.
Faptul că șeful principalului partid la putere este de câteva zile condus de un condamnat, fie și cu suspendare, pentru neregulile electorale de acum trei ani nu este de bun augur. Trăim într-un context în care condamnările pentru fapte făcute de dragul partidului cresc prestigiul celui condamnat în zona de public pe care acesta o vizează. Aceeași postură de victimă l-a ajutat și pe actualul prim-ministru să se mențină în post, în ciuda urmăririi penale în mai multe dosare. Și asta, în condițiile în care majoritatea USL de la parlamentarele din 2012 este de mult istorie, iar Ponta a pierdut lamentabil prezidențialele. Într-o astfel de situație nu se poate ajunge decât dacă, la nivelul opiniei publice, confuzia rămâne bine organizată, iar la nivelul societății civile, anticorpii față de anormalitate aproape că nu există.
Dacă vrem să știm cum mai stăm cu democratizarea și construirea statului de drept – de altfel, invocarea unor astfel de procese complexe scuză multe – e logic să vorbim de noua Lege electorală. Asta ne ajută să invocăm implicit și opoziția, PNL mai precis, care la acest punct crucial nu s-a arătat cu o iotă mai reformist decât puterea pesedistă, arătând astfel că solidaritățile obiective dintre membrii clasei politice sunt mai prețioase ca orice.
Vestea de săptămâna trecută a intrării în vigoare a unei noi legi pentru alegerea Senatului și a Camerei Deputaților a adus un număr limitat de știri și comentarii. Lumea deja s-a obișnuit cu aroganța castei politice, mai ales când vorbim despre interesele lor directe, așa cum este vorba despre pensii speciale, indemnizații de tot felul și, nu în ultimul rând, despre Legea electorală. Așa au și ajuns la performanța de a compromite „votul uninominal“, dorit în 2007 de electoratele tuturor partidelor, fără ca el să fie aplicat cu adevărat. Așa au ajuns acum să prezinte votul pe liste ca pe o reformă. Nu că cineva îi crede. Lipsa de reacție a opiniei publice vine tocmai din lipsa de credibilitate a parlamentarilor.
Evident că nu este vorba despre o reformă, pentru că nu ajută cu nimic la necesara deschidere a pieței politice. Înmulțirea numărului de partide dovedindu-se, pentru cine nu era deja lămurit, o capcană ieftină. De la barierele pentru candidații partidelor și mai ales pentru cei independenți, trecând prin pragul electoral de 5%, până la cel de 8-10% pentru alianțe, legea este după chipul și asemănarea celor care au elaborat-o: reprezentativă numai pentru spiritul de castă. Siderant.
Ar mai fi existat un filtru, cel prezidențial, combinat cu cel constituțional. El nu a fost utilizat, deși erau mai multe argumente care ar fi mers în acest sens. Politic vorbind, președintele Iohannis trebuia să ia act de spiritul conservator al noii legi, spiritul votului de la prezidențiale îl încuraja în acest sens. Dar și instituțional era, dacă nu o obligație, măcar un gest de prudență legală, acela de a verifica constituționalitatea acestei legi care contrazice limita de 300 de parlamentari (466 în noua lege). În acest sens, este cunoscută decizia Curții Constituționale (nr. 682/27 iunie 2012) care spune destul de clar că: „reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluție legislativă care nu respectă voința exprimată de popor la referendumul consultativ... este în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 1, 2 și 61“. Referendumul este util tocmai ca să scurtcircuiteze o clasă politică inerțială. Ignorându-l pe cel din 2009, partidele au vrut în toți acești ani să evite precedentul demonopolizării controlului pe care îl au asupra producției legislative. Dar credibilitatea tuturor instituțiilor politice este astfel afectată. Scăderea semnificativă a numărului de parlamentari și respectarea numărului maxim de 300 nu va vindeca bolile regimului nostru politic, dar obstinația cu care clasa politică a refuzat punerea în aplicare a unor mecanisme legale și constituționale care o obligau să țină cont de voința electoratului pune și mai mult în evidență aceste boli și incapacitatea duo-polului PSD-PNL de a asigura premisele unei însănătoșiri viitoare.
Am putea aminti aici multe alte anormalități ale sistemului politic: refuzul de a organiza alegeri parțiale pentru că nu convin actualei majorități, sarabanda de anunțuri privind măriri de salarii bine corelate cu calendarul electoral, problema arondării politice a instituțiilor de media etc. Iar acestor boli recurente li se adaugă contextul unui război politic intern și cel al unui război adevărat aproape de granițe. Toate acestea nu numai că desenează tabloul unui sistem politic la fel de fragil ca în 2012, dar cresc șansele ca, între mizele pe termen scurt și cele pe termen mai lung, dintre care democratizarea ar fi trebuit să devină primordială, să fie sistematic preferate cele pe termen scurt. Jucăm la supraviețuire.
