De același autor
Un an electoral care, iniţial, nu se anunţa foarte interesant, plecând de la faptul că majoritatea parlamentară în principiu nu era pusă în discuţie, acum redevine foarte important.
În ultimele două săptămâni a avut loc o schimbare remarcabilă, dar neremarcată, în peisajul politic românesc: căderea guvernului USL. Într-o democraţie originală era normal să avem o cădere de guvern originală: nici prin moţiune de cenzură, nici prin demisie. Şi totuşi, nu mai avem un guvern USL, pentru că USL din vremurile sale de glorie imagologică şi electorală a dispărut definitiv. A lăsat locul unei banale coaliţii între două partide. O coaliţie disfuncţională, ca mai toate coaliţiile de la noi. O coaliţie care va părea tot timpul că stă să se rupă, astfel încât, atunci când ruptura se va produce, nimeni nu va mai fi mirat. Totuşi, cheia jocului e amânarea rupturii. Şi nu pentru că unui partid sau altuia îi este greu să asume ruperea autoproclamatei „alianţe-pentru-mai-multe-cicluri-electorale“ numită USL. Ci pentru că, pe cât sunt de dulci strugurii puterii, pe atât de acri sunt cei ai responsabilităţii. În actualul context, în care strada s-a dezmorţit şi vechiul inamic de la Cotroceni trage din toate poziţiile, nimeni nu vrea să guverneze de unul singur, chiar dacă ar putea.
În această toamnă, practic, am intrat în anul electoral, unul care va avea 14-15 luni. Am putea spune: ce ghinion pe poporul acesta că are parte de alegeri prezidenţiale şi/sau parlamentare numai în noiembrie-decembrie (1996, 2000, 2004, 2008, 2009, 2012, 2014). De fiecare dată, anul electoral începe din toamna precedentă, pentru că devine importantă poziţionarea la începutul anului calendaristic. În aceeaşi perioadă se finalizează şi bugetul, care este principala armă electorală a celor care guvernează. În această fază se pot testa strategii, idei, oameni. Acum pare că aproape orice greşeală mai poate fi reparată, fiind evident că, în ultima perioadă, chiar se abuzează de această oportunitate. Din acest punct de vedere, era normal ca falşii fraţi siamezi ai politicii româneşti să ia acum riscul unei despărţiri în direct şi la o oră de maximă audienţă. De fapt, nu s-au certat. Au făcut un spectacol prin care să-şi lămurească electoratul că proiectul USL e pus în debara, de unde au fost scoase recuzitele de partid. Cuplul politic luat cu acte la judecătorie devine unul libertin. Europarlamentarele şi prezidenţialele vor decide un nou raport de forţe, după care totul redevine posibil.
E oare acesta semnul că jocul politic s-a redeschis? Dacă lupta electorală se va duce în principal între partenerii din actuala coaliţie guvernamentală şi prin intermediul televiziunilor care îi susţin, răspunsul este negativ. Acum acesta pare scenariul în curs de desfăşurare.
Totuşi, există cel puţin un fenomen care poate deschide jocul politic. După 2004, acesta era captiv clivajului pro/anti Băsescu. Prezidenţialele de anul viitor păreau în această logică deja adjudecate de unul dintre adversarii declaraţi ai actualului preşedinte: de la Antonescu la Ponta, eventual de la Oprescu la Tăriceanu şi Geoană. Nu ştiam sigur cine va învinge, dar până şi turul doi părea că se va juca între aceştia. Asta şi pentru că restul jucătorilor sunt slăbiţi, dezbinaţi, aşteptând greşeala sau mai degrabă oferta PSD sau PNL. Dar raportul de forţe actual poate fi zdruncinat de manifestaţiile din ultimele trei săptămâni, din cel puţin două motive.
Primul ţine de faptul că există un subiect care s-a invitat în centrul dezbaterii publice şi creează un nou clivaj. Şi nu vorbim de subiectul Roşia Montană în sine, ci de ceea ce el simbolizează. Adunând nemulţumirile acumulate în timp împotriva întregii elite politice, marşurile prin oraşele României au deja un efect de delegitimare a partidelor politice şi chiar a regimului în ansamblul său. Putem spune că s-a declanşat o spirală a neîncrederii care va fi greu de oprit pentru că ea nu este condusă şi orientată de televiziuni, ca anul trecut. Această spirală este în mare măsură şi rezultatul tipului de discurs, profund contradictoriu, cu care politicienii au răspuns opozanţilor „proiectului minier creator de locuri de muncă“. Pare că actualii actorii politici nu mai pot ieşi din stereotipuri. Alţii, nu neapărat mai buni, vor încerca să speculeze acum dezvăluita lor fragilitate. Apariţia unui pol politic anti-actuala-clasă-politică e inevitabilă, iar impactul său în sensul redefinirii întregului spectru politic va depăşi simpla sa forţă electorală.
Al doilea motiv de schimbare ţine de posibila spirală a protestelor de stradă, ceea ce va obliga partidele să fie mai atente cu revendicările sociale specifice. În aceste condiţii, în anul electoral care vine clasa politică are două soluţii prin care va încerca să-şi recâştige liniştea. Prima este aceea a politicilor populiste. A doua este prin coagulare formală sau informală. Ambele vor fi dificile, în condiţiile în care preşedintele Băsescu îşi va folosi ultimul an de mandat pentru a utiliza dificultăţile adversarilor săi şi a culege roadele destabilizării actualei clase politice, care este poate principala sa realizare.
Un an electoral care, iniţial, nu se anunţa foarte interesant, plecând de la faptul că majoritatea parlamentară în principiu nu era pusă în discuţie, acum redevine foarte important. Efectul este acela al reevaluării importanţei alegerilor prezidenţiale şi chiar al construirii unui portret-robot al candidatului care ar trebui să recredibilizeze întregul regim politic.
Existenţa unui nou peisaj politic nu duce pe termen scurt la schimbări concrete în practica puterii, ci numai deschide un orizont de oportunităţi. Regimul nostru politic continuă să oscileze între modelul sud-american, cel ex-sovietic şi cel central-european, dar frecvenţa creşte. Cine are rău de mare e poftit pe ţărm. //
