De același autor
Indiferent de strategiile centrelor de putere, anul electoral reprezintă o șansă de schimbare de care o parte din societate este conștientă, iar cei care i se vor opune pot avea mari surprize.
Dacă excludem varianta unui (alt) accident, putem identifica două scenarii ipotetice pentru anul politic 2016. Primul se bazează pe extrapolarea tendințelor din ultima perioadă, pe presupunerea că actorii principali vor avea un comportament similar, iar cei secundari sau marginali nu vor avea destule resurse pentru a-i concura și înlocui pe primii. Al doilea scenariu pleacă de la faptul că alegerile din 2016, mai ales cele parlamentare, vor avea un caracter excepțional, iar apropierea lor va duce la mobilizări sociale și chiar la crize politice și instituționale.
Primul scenariu e aparent cel mai probabil, pentru că principalii exponenți ai vieții politice, de la șeful statului și prim-ministru la liderii principalelor două partide parlamentare, nu sunt oamenii marilor surprize, oamenii loviturilor fulgerătoare. Exponenții perioadei post-Băsescu-Ponta răspund cererii colective de austeritate caracterială. Acest tip de cerință politică nu se va modifica în anul electoral, ceea ce va limita atât marja de manevră a acestor actori politici principali, cât și posibilitatea de creștere semnificativă a celor care vor dori să rupă contextul stilistic auster. Acest scenariu conservator ne duce spre o limitare drastică a succesului oricărei încercări de a converti politic nevoia de schimbare exprimată în ultimul an de către o parte a societății. Cvasi-consensul politic care a dus la votarea actualului guvern ar putea deci să supraviețuiască, în ciuda divergențelor între PSD și PNL, inevitabile în an electoral. Riscul ca alte partide să muște din tortul și așa diminuat al numărului de parlamentari poate deci să solidarizeze principalele forțe politice în jurul ideii că mobilizarea socială și politică este principalul adversar în 2016. Iar demobilizarea poate fi rezultatul combinat al unei guvernări decente, al unui conflict politic autolimitat și, mai ales, al politicilor cvasi-populiste de limitare a nemulțumirile sociale. Bugetul de stat și discuția din jurul lui dau argumente serioase acestui tip de scenariu. Buget electoral, credibilizat de un guvern de specialiști, deschide drumul unei voioase continuări a creșterii puterii de cumpărare a unor alegători care nu vor da cioara clasei politice din mână pe vrabia schimbării de pe gard. Criteriile de integritate și promovarea unei serii de oameni noi drept candidați este calea prin care un posibil vot de blam va fi evitat. Astfel, marea majoritatea a celor care se vor duce la vot vor primi liniștea morală de a vota pentru partide epurate, care s-au întors cu fața spre așteptările lor. Așa cutremur electoral poate fi amânat, iar relegitimarea sistemului politic se va face printr-o combinație de stil auster, figuri noi și o mai bună guvernare. Dacă plecăm de la premisa că PNL se află mai mult ca oricând la mâna președintelui Iohannis, cei care ar trebui să joace acest joc sunt cei de la PSD. Asta, în timp ce adversarii unei asemenea evoluții vor fi atât cei care doresc o schimbare politică reală, cât și cei care sunt victime sau se tem de hiperactivismul DNA. Primii nu par a avea destule resurse pentru a produce un vehicul politic eficient, iar PSD, care nu prea a putut limita combaterea corupției când avea toată puterea, nu pare acum în poziția de utiliza arma radicalismului discursiv din anii trecuți. Totuși, în acest scenariu, PSD ar trebui să accepte un rol cel puțin secundar nu numai pe parcursul lui 2016, ci și după parlamentare. Posibilitatea realizării acestui scenariu depinde deci mai ales de disponibilitatea PSD de a face concesii majore.
Al doilea posibil scenariu pleacă tocmai de la dificultatea de a prelungi pe durata întregului an electoral compromisul informal care a permis apariția Guvernului Cioloș. O astfel de evoluție ar fi susținută de factorii sistemici care, în fiecare an electoral, au dus la astfel de fracturi, au dus la polarizări ale căror motivații nu le discutăm aici, dar care produc mobilizare electorală și reanimă identități politice aparent epuizate. O astfel de variantă va duce la o spirală a conflictului politic, poate chiar la căderea guvernului. Orizontul de posibilități, bune și rele, ar fi deschis.
Primul scenariu e posibil tocmai în măsura în care principalii poli de putere conștientizează riscurile scenariului doi și fac concesii importante pentru a-l evita. Al doilea scenariu devine probabil în măsura în care, după golul de aer din toamnă, principalele partide vor considera că mantaua de vreme rea, numită guvernul de tehnocrați, este bună numai pentru a ieși din iarnă. O astfel de atitudine, dublată de absența schimbărilor de personal și revenirea la comportamentul clasic, poate readuce la ordinea zilei tipul de mobilizare electorală din toamna lui 2014 și cetățenească din toamna lui 2015. Tipul de deconectare de societate dovedită de parlamentari în cazul votării pensiilor speciale poate provoca o astfel de mobilizare. La fel de bine ea poate fi încurajată politic, deși strada se poate întoarce împotriva tuturor forțelor politice. Dar cel mai probabil factor de risc pentru actuala clasă politică poate că nu se află aici, ci chiar în interiorul ei. Tentația de a câștiga mai multe primării, de a avea mai mulți parlamentari și mai multă putere poate duce la rupturi și crize nu numai între principalele partide, ci și în interiorul acestora. Structural, PNL e aparent mai fragil, dar o autentică aruncare în opoziție a PSD ar duce la izbucnirea vechilor conflicte din acest partid. PNL poate produce o astfel de ruptură a consensului inițial prin promovarea modificării modului de alegere a primarului, variantă lăsată deschisă de liderii PNL. În această logică, prin buget și discursul promovat, cuplul Iohannis-Cioloș a cumpărat timp, știind că războiul politic e inevitabil.
