Anul politic 2016. Două scenarii

Indiferent de strategiile centrelor de putere, anul electoral reprezintă o șansă de schimbare de care o parte din societate este conștientă, iar cei care i se vor opune pot avea mari surprize.

Dacă excludem varianta unui (alt) acci­dent, putem identifica două scenarii ipo­tetice pentru anul politic 2016. Primul se bazează pe extrapolarea tendințelor din ultima perioadă, pe pre­su­punerea că actorii prin­ci­pali vor avea un com­por­tament similar, iar cei se­cundari sau marginali nu vor avea destule resurse pen­tru a-i concura și în­locui pe primii. Al doilea sce­nariu pleacă de la faptul că alegerile din 2016, mai ales cele parlamentare, vor avea un caracter excep­țio­nal, iar apropierea lor va duce la mo­bilizări sociale și chiar la crize politice și instituționale.

Primul scenariu e aparent cel mai pro­ba­bil, pentru că principalii exponenți ai vie­ții politice, de la șeful statului și prim-mi­nistru la liderii principalelor două partide parlamentare, nu sunt oamenii marilor surprize, oamenii loviturilor fulgerătoare. Exponenții perioadei post-Băsescu-Ponta răspund cererii colective de austeritate caracterială. Acest tip de cerință politică nu se va modifica în anul electoral, ceea ce va limita atât marja de manevră a aces­tor actori politici principali, cât și posi­bi­litatea de creștere semnificativă a celor ca­re vor dori să rupă contextul stilistic aus­ter. Acest scenariu conservator ne duce spre o limitare drastică a succesului ori­că­rei încercări de a converti politic nevoia de schimbare exprimată în ultimul an de către o parte a societății. Cvasi-consensul politic care a dus la votarea actualului gu­vern ar putea deci să supraviețuiască, în ciuda divergențelor între PSD și PNL, ine­vi­tabile în an electoral. Riscul ca alte par­tide să muște din tortul și așa diminuat al numărului de parlamentari poate deci să solidarizeze principalele forțe politice în jurul ideii că mobilizarea socială și politică este principalul adversar în 2016. Iar de­mo­bilizarea poate fi rezultatul combinat al unei guvernări decente, al unui conflict po­litic autolimitat și, mai ales, al politicilor cvasi-po­pu­lis­te de limitare a ne­mul­țu­mi­rile sociale. Bugetul de stat și discuția din jurul lui dau argumente serioase acestui tip de scenariu. Buget elec­toral, credibilizat de un gu­vern de specialiști, des­chi­de drumul unei voioase con­tinuări a creșterii pu­te­rii de cumpărare a unor ale­gători care nu vor da cioara clasei politice din mână pe vrabia schimbării de pe gard. Criteriile de integritate și promovarea unei serii de oameni noi drept candidați este calea prin care un posibil vot de blam va fi evitat. Astfel, marea majoritatea a ce­lor care se vor duce la vot vor primi li­niș­tea morală de a vota pentru partide epu­ra­te, care s-au întors cu fața spre așteptările lor. Așa cutremur electoral poate fi amâ­nat, iar relegitimarea sistemului politic se va face printr-o combinație de stil auster, figuri noi și o mai bună guvernare. Dacă plecăm de la premisa că PNL se află mai mult ca oricând la mâna președintelui Io­hannis, cei care ar trebui să joace acest joc sunt cei de la PSD. Asta, în timp ce ad­versarii unei asemenea evoluții vor fi atât cei care doresc o schimbare politică reală, cât și cei care sunt victime sau se tem de hiperactivismul DNA. Primii nu par a avea destule resurse pentru a produce un ve­hicul politic eficient, iar PSD, care nu prea a putut limita combaterea corupției când avea toată puterea, nu pare acum în poziția de utiliza arma radicalismului dis­cursiv din anii trecuți. Totuși, în acest sce­nariu, PSD ar trebui să accepte un rol cel puțin secundar nu numai pe parcursul lui 2016, ci și după parlamentare. Posibilitatea realizării acestui scenariu depinde deci mai ales de disponibilitatea PSD de a face concesii majore.

Al doilea posibil scenariu pleacă tocmai de la dificultatea de a prelungi pe durata în­tregului an electoral compromisul infor­mal care a permis apariția Guvernului Cio­loș. O astfel de evoluție ar fi susținută de factorii sistemici care, în fiecare an elec­toral, au dus la astfel de fracturi, au dus la polarizări ale căror motivații nu le discu­tăm aici, dar care produc mobilizare elec­torală și reanimă identități politice apa­rent epuizate. O astfel de variantă va duce la o spirală a conflictului politic, poate chiar la căderea guvernului. Orizontul de posibilități, bune și rele, ar fi deschis.

Primul scenariu e posibil tocmai în mă­sura în care principalii poli de putere con­știentizează riscurile scenariului doi și fac concesii importante pentru a-l evita. Al doilea scenariu devine probabil în măsura în care, după golul de aer din toamnă, principalele partide vor considera că man­taua de vreme rea, numită guvernul de tehnocrați, este bună numai pentru a ieși din iarnă. O astfel de atitudine, dublată de absența schimbărilor de personal și re­venirea la comportamentul clasic, poate readuce la ordinea zilei tipul de mobilizare electorală din toamna lui 2014 și cetă­țenească din toamna lui 2015. Tipul de de­co­nectare de societate dovedită de par­la­mentari în cazul votării pensiilor speciale poate provoca o astfel de mobilizare. La fel de bine ea poate fi încurajată politic, deși strada se poate întoarce împotriva tu­turor forțelor politice. Dar cel mai pro­ba­bil factor de risc pentru actuala clasă po­litică poate că nu se află aici, ci chiar în in­teriorul ei. Tentația de a câștiga mai multe primării, de a avea mai mulți parlamentari și mai multă putere poate duce la rupturi și crize nu numai între principalele par­tide, ci și în interiorul acestora. Struc­tu­ral, PNL e aparent mai fragil, dar o au­tentică aruncare în opoziție a PSD ar duce la izbucnirea vechilor conflicte din acest partid. PNL poate produce o astfel de rup­tură a consensului inițial prin promovarea modificării modului de alegere a prima­ru­lui, variantă lăsată deschisă de liderii PNL. În această logică, prin buget și discursul pro­movat, cuplul Iohannis-Cioloș a cum­pă­rat timp, știind că războiul politic e ine­vitabil.